M.T.: V-aş ruga să ne întoarcem la primii ani ai păstoririi dumneavoastră ca mitropolit. V-aş ruga să-mi descrieţi atmosfera: lucrurile grele, apăsătoare, dar şi lucrurile frumoase…

N.C.: Lucruri frumoase n-aş putea relata prea mult, decât că am încercat să-mi fac datoria cu posibilităţile mele, dar partea neplăcută consta în faptul de a accepta acele presiuni care se exercitau prin Departamentul Cultelor.

M.T.: Cine era şeful Departamentului? Cine a venit?

N.C.: La Bucureşti a fost la un moment dat, după Constantinescu–Iaşi, un profesor Dogaru, după el…

M.T.: Persoană cunoscută.

N.C.: A fost unul dintre colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Sigur că aparţinea perioadei mai vechi.

M.T.: Sociolog?

N.C.: Da, sociolog. Profesor, împătimit pentru treburile de sociologie. Ultimul care a fost la conducerea Departamentului a fost Ioan Cumpănaş, pe care l-a apucat Revoluţia.

M.T.: A fost o perioadă lungă.

N.C.: În  ce constau presiunile… De exemplu, reprezentanţii Departamentului Cultelor care ne ţineau sub o permanentă supraveghere impuneau să fie numit la o parohie cutare sau cutare om, nu cel care după merit ar fi putut fi numit pentru un post mai bun, ci totul se făcea sub presiunea acestui inspector al Departamentului Cultelor sau la recomandarea lui.

Aşa era pe plan local, dar eu fiind tânar…

M.T.: Câţi ani aveaţi?

N.C.: Când am ajuns aici cred că aveam vreo 34 – 35 de ani, însă pentru că proveneam din cadrele didactice de la şcolile teologice am fost implicat în foarte multe acţiuni exerne şi acestea au fost cele mai neplăcute.

M.T.: În momentul în care aţi devenit mitropolit?

N.C.: Imediat după.

M.T.: Asta nu a implicat intrarea într-un organism de conducere a Bisericii Ortodoxe Române?

N.C.: Încă din momentul în care am devenit episcop. Erau atunci 12 episcopi şi mitropoliţi.

M.T.: Deci din ce an aţi acces la deplasări în străinătate…

N.C.: Din primul an, din 1961 am fost inclus în delegaţia Bisericii Ortodoxe Românen care a participat la prima întâlnire panortodoxă. Pe urmă când am ajuns mitropolit am fost numit în Conferinţa Creştină pentru Pace,cu sediul la Praga, o anexă a KGB-ului, nu e nici o exagerare asta, adică Serviciile Secrete Sovietice se infiltrau în ţările pe care le dominau, dar nu numai, ci şi în cele care nu erau în zona de influenţă sovietică; se infiltrau prin diferite organizaţii. Una dintre aceste organizaţii pe plan bisericesc a fost această Conferinţă Creştină pentru Pace cu sediul la Praga.

M.T.: Ce vă face să spuneţi că era un fel de auxiliar al KGB-ului? Avea nişte misiuni?

N.C.: Un lucru foarte simplu, şi anume: pe vremea aceea, cum poate vă aduceţi aminte sau aţi citit, devenise o lozincă, cu care sovieticii se prezentau peste tot, lupta pentru pace. Această organizaţie pe plan bisericesc, era, eu îmi dădeam seama de pe atunci, Conferinţa Creştină pentru Pace, cu preşedinte, secretar general cehi din Praga, dar singurii care decideau tot ce se decidea erau ruşii, episcopii sau mitropoliţii ruşi care veneau la întrunirile acestei conferinţe unde se condamna imperialismul, burghezia şi toate sloganurile de pe vremea aceea. Şi Conferinţa Creştină pentru Pace le difuza ca obiective ale ei, ca principii.

M.T.: Ce manifestări făcea acest organism?

N.C.: Organiza congrese la care invita şi occidentali, foarte mulţi occidentali…

M.T.: Deci era un fel de anticameră a unei viziuni comuniste.

N.C.: Da, o să vă spun şi despre asta. Avea un obiectiv special: lupta pentru pace. Şi erau invitaţi şi din America, Germania Federală de atunci, nu cea răsăriteană, pentru că făcea parte în mod obişnuit din Conferinţă. Repet, erau invitaţi din Occident şi se vehiculau cele mai frumoase idei: vrem pace, contra războiului din Vietnam, aşa cum au apărut pe parcurs problemele acestea pe plan internaţional. Şi sigur că străinii mai ales ziceau: dacă o astfel de conferinţă sub influenţă sovietică luptă pentru pace, luptă pentru bunăstarea oamenilor, democraţia reală…

M.T.: Valori creştine…

N.C.: Asta îi făcea pe foarte mulţi din Germania care erau anticomunişti, dar prin intermediul acestei organizaţii deveneau un fel de prieteni ai Uniunii Sovietice. Ulterior am fost schimbat şi trecut la ceea ce se numeşte şi astăzi Consiliul Ecumenic al Bisericii, unii zic Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva care nu avea nimic de-a face cu Uniunea Sovietică, cu Răsăritul şi mai ales cu KGB-ul, dar unii dintre cei care veneau dintr-o ţară ca România căutau să susţină idei ale factorului politic din Uniunea Sovietică.  De exemplu, când s-a pornit războiul din Vietnam, agresiunea imperialiştilor americani, s-au lansat nu ştiu câte apeluri la pace. Sigur, prima dată prin Conferinţa de la Praga, dar apoi şi prin Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

M.T.: Mesajele dumneavoastră pe care le prezentaţi acolo erau sugerate de Securitatea română, de Serviciile Secrete Externe?

N.C.: Securitatea nu se implica direct, ci Departamentul Cultelor.

M.T.: Nu era o imixtiune a Serviciului de Informaţii Externe?

N.C.: Vizibil nu. Pe urmă au fost alte probleme de care am amintit în interviul de care vorbeaţi. Am fost trimis deseori în străinătate pentru consolidarea comunităţilor româneşti din Europa Occidentală, din SUA.

M.T.: Vorbeaţi despre Trifa…

N.C.: Am amintit şi despre asta. De câte ori mergeam undeva, mă întrebau despre ce este la noi acasă, am spus ce se întâmplă şi aveam ordin să nu spun decât lucruri pozitive.

M.T.: Cine vă spunea acest lucru?

N.C.: Departamentul Cultelor.

M.T.: Cine era persoana care vă spunea?

N.C.: Au fost mai mulţi. Pe unul dintre ei l-am amintit în interviul respectiv. A ajuns directorul Băncii Religiilor – Ion Popescu.

M.T.: Fost colonel.

N.C.: Dar înaintea lui, n-aş vrea să fac uz de numele lui: secretarul general al Federaţiei Evreilor din România.

M.T.: Înainte de război era Felderman.

N.C.: După. E acum secretarul general al Federaţiei Evreilor. El a fost printre cei dintâi. Apoi s-au succedat mai mulţi.

M.T.: Care a fost la Departamentul Cultelor?

N.C.: Care se ocupau de problemele externe. Erau repartizaţi. Unul dintre ei, de exemplu, se ocupa de cercetarea publicaţiilor. Nimic nu se putea tipări fără să fie cenzurat. Mergând în străinătate mi se spunea: “Nu vorbeşti nimic de rău, spui că totul e bine, Biserica e liberă, n-are nici un fel de oprelişti de nici o natură”. Şi asta mai ales pentru că comunităţile româneşti din Occident erau toate anticomuniste. Când mergeam acolo mă întrebau cum e acasă. E adevărat că mă abţineam de la a spune ceva, treceam la alte subiecte, dar totuşi nedezvăluind tristele realităţi de la noi contribuiam la propaganda regimului politic.

M.T.: Aţi avut un angajament faţă de ei?

N.C.: Nu.

M.T.: Era un lucru tacit.

N.C.: Ştiam că dacă nu respect punctele lor de vedere şi toate problemele sau nu mai rămâneam pe funcţia pe care o aveam sau mi se respingea orice aş fi cerut.

M.T.: Credeţi că problema colaborării cu Securitatea e mult mai complexă decât un simplu angajament?

N.C.: Angajamentul n-ar avea nici un fel de importanţă. Ceea ce era important era presiunea care se exercita asupra unuia ca mine prin faptul că sau cedam sau nu mai rămâneam în funcţie. Dacă cumva, prin nu ştiu ce împrejurări fericite, puteam să rămân, nu mi se aproba construirea unei biserici, tipărirea unei cărţi, adică toate lucrurile legate de o activitate normală, permanentă. Sfârşitul era acesta, al părăsirii funcţiei.

(Va urma)