Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (II)

Revin la textul din Ziua de Vest (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea) și citez din nou, cu toate greșelile de culegere. Ceea ce, remarc în treacăt, arată că este un material venit din afara redacției:
„Marcel Tolcea este cel care, ca director al MArT A CENZUTAZ ŞI A INZERZIS O EXPOZIŢIE despre moartea lăcaşurilor de cult al sârbilor din Kosovo, din slabu-i caracter de lingăreţ al oficialilor şi crezând că i se vor ridica piedestaluri pentru prozelitimul tembel anti-sârbesc şi pro-american. Ruşine! Un om care pretinde că slujeşte cultura, A INTERZIS CULTURA în MArT.”
Chiar dacă nu ar trebui să mă expic fiindcă, acum, în atenția opiniei publice nu este mandatul meu, ci al stupid să mai explic două lucruri clare: nu despre mandatul meu, ci al Dlui Neumann, o fac încă o dată fiindcă am numeroși prieteni sârbi care, poate, nu au idee dspre ce a fost atunci. Chiar din textul anonimului autor, e limpede că nu despre o expoziție de artă era vorba, ci despre conflictul sârbo-kosovar. Dacă îmi amintesc eu bine, România a fost și este încă membră NATO. Deci, dacă acceptam o expoziție politică, îmi băteam joc de țara mea. Eu am acceptat, peste program, o expoziție de artă, despre mănăstirile sârbești din Kosovo, nu o expoziție despre război și l-am rugat pe curatorul expoziției să renunțe la 6 fotografii cu vehicule de război și soldați al căror mesaj depășea cu mult subiectul. Nu a fost de acord și a preferat să rnunțe la expoziție. Asta ca să fie clar.
Citez din nou:
„Am primit şi noi la redacţie sesizări în perioada în care Marcel Tolcea era director al MArT. În vacanţa de vară de prin 2010-2011 se iniţiase un proiect pentru elevii care rămâneau în oraş, joia, când micuţii erau invitaţi în Sala Barocă pentru activităţi artistice, un fel de ateliere de creaţie: să picteze şi să cânte la pian. Dacă la colorat mai era ce era, două doamne venerabile ca vârstă erau acre ca lămâile stricate şi de fapt nu-i lăsau pe copii să se atingă de pian, ci clienţi pentru ore particulare de pian. Erau prietenele domnului Marcel Tolcea.”
Prima observație este că o femeie distinsă și admirată în lumea selectă a cluburilor de elită ale Timișoarei (Rotary) — cum se presupune că ar fi Dna Epure — ar fi trebuit să elimine din start asemenea referiri jignitoare la niște femei. Dacă asta este deontologia îmbrățișată de Dna Epure, sunt total depășit de înțelegere. Este evident că nu poți să găzduiești, în publicația pe care o conduci, asemenea măgării la adresa unor femei vârstnice și, concomitent, să ai pretenția că faci parte din elita Timișoarei, să participi la acte de caritate, să vorbești despre moralitate și dragoste creștină.
Cât privește mandatul meu atât de dezastruos, revin, din nou, la fapte și întreb: dacă Dna Epure a primit asemenea sesizări la redacție, de ce exact aceeași Dnă Epure mi-a acordat „Diploma pentru management și creativitate” din partea fundației pe care o conducea?
Penultimul citat:
„Avem declaraţii inclusiv de la oameni care în mandatul lui Tolcea susţineau că atmosfera din MArT este una imposibilă, că cine nu la Tolcea nu are zile bune, iar ca un mare om de cultură ce se pretinde, domnul Tolcea nici nu saluta personalul. Cât despre plecări, şi pe vremea sa au plecat specialişti din muzeu, în judeţ, pe la Recaş, tocmai din cauza aceasta.”
E simplu de aflat dacă a fost așa: cel puțin 15 foști angajați nu mai lucrează, așa că pot depune mărturie. Și, din nou, ca să fim exacți, la Recaș a plecat doamna I.C. în timpul mandatului actualului manager. Cât despre recordul plecărilor din mandatul lui Neumann, am un exemplu ce poate fi ușor verificat. Marius Baloș, doctorand al Prof. dr. Neumann — o lună șef de secție interimar, demisie în mai 2016.
Dar eu apreciez la maximum atmosfera „idilică” instituită în timpul mandatului Neumann fiindcă, altfel, opinia publică nu ar fi aflat nimic despre „Paradisul” de la Muzeul de Artă. De la cine să afle? Evident, de la cei extrem de „mulțumiți” care au preferat să rămână fără serviciu decât să mai fie umiliți, în continuare, de V.N.
Unii dintre cei care lucrat în mandatul Dlui Neumann spun ce știu, cei care lucrează acolo încă tac. E firesc să fie așa. În clipa în care scaunul (cel simbolic) al lui Neumann se va clătina puțin, ei vor spune încă mult mai mult. Nu vreau să vă impun o concluzie, dar numai întrebările acuzatoare de mai sus ar fi de ajuns pentru a înțelege că, acum, la Muzeul de Artă, asistăm la o harababură administrativă, la un ridicol și comic cult al personalității, la o schimbare a misiunii instituției și la abuzuri în exercitarea actului de conducere.
Pentru mine, felul în care înțelege să administreze ceva Dl Neumann nu mai constituie de mult nicio surpriză. Prin 1994-1995, Victor Neumann a mai fost încă o dată în fruntea unei instituții. A fost directorul Institutului Intercultural Timișoara, un ONG sub înaltul patronaj al Consiliului Europei. În calitatea mea de secretar al Consiliului de Administrație a IIT, alături de încă 3-4 colegi din Consiliul de Administrație, l-am sprijinit pe Dl Neumann să devină director, în pofida opoziției vehemete a lui Romulus Dabu, președintele Comisiei de Învățământ al Camerei Deputaților. După ce s-a văzut instalat, Dl Victor Neumann s-a comportat, și atunci, ca și cum regulile, legea ar fi fost facultative. A cheltuit, numai pe convorbirile telefonice în interes personal, o avere. Și-a închis biroul și a dispărut în concediu fără să îi pese că telefonul era tăiat și că cei de la Consiliul Europei nu înțelegeau ce se petrece. Dar, finalmente, a fost forțat să plece cam rușinos. Ca să nu zic mai mult.
Așa cum Dl Victor Neumann a transformat Muzeul de Artă într-un Muzeu Victor Neumann, așa a făcut și atunci cu Institutul Intercultural. Mă tem (vorba vine) că vremurile s-au schimbat mult față de anii 94-95 și că precauția celor de atunci de a nu face scandal (pentru ca acest gest să nu se repercuteze asupra instituției) nu va mai funcționa și acum.
Aș regreta un asemenea moment (mai complicat decât pare la prima vedere) fiindcă mă simt și eu nițel părtaș la frumoasa carieră universitară a Profesorului Neumann. Sper că nu a uitat cum, în 1994, a primit primele ore la plata cu ora la Universitatea de Vest de la mine. Dna Benea, secretara Facultății de Litere, nu voia cu niciun preț să îl accepte la Catedra de Istorie (din rațiuni extraprofesionale!) așa că, tacit, orele de istorie predate de Radu Ardelean, la specializarea Jurnalistică, le-am trecut pe numele Victor Neumann. Am făcut asta fiindcă eram șef de Catedră. Dar, cu siguranță, am făcut asta, iritându-i pe mulți, fiindcă eu credeam că noi doi eram, mai ales, prieteni.

P.S. Nu am făcut comentarii despre numeroasele greșeli flagrante de gramtică, de ortografie sau de editare din text, dar, pentru ca Dna Lia Lucia Epure să beneficieze și dumneaei de un folos pozitiv, citez ultima propoziție a articolului: „Incredibil cât de jos aşează unii … scaunul …. culturii.” Citez pentru a semnala că forma corectă a verbului „a (se) așeza”, la modul indicativ, timpul prezent, persoana a treia singular și plural este „așază”, nu „așează”


Acest articol a fost publicat în Artă și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *