Ar fi împlinit astăzi 81 de ani.
De ceva timp mă gândesc dacă nu cumva tatăl meu s-a născut în 29 februarie și bunicii mei au ales să îl declare pe 1 martie.
Mi-e lene să verific dacă anul 1928 a fost unul bisect, așa că las puțin nespus în jurul datei lui de reamintire.
Coincidență sau nu, calendarul ortodox ”spune” că azi a fost ziua Sfântului Marcel.
În subconștientul meu onomastic, Marcel nu stă deloc sub aureola vreun sfânt minimal. E un prenume de balerin, comis voiajor, șofer de taxi, actor, adolescent, frizer, somnambul.
Marcel e defectiv de greutate gravitațională și, deci, se potrivește zodiei mele, de geamăn.
Atunci când mama vroia să mă sperie pentru viața ce urma să o petrec social, îmi spunea că nu se va alege nimic de mine acolo, fiindcă îmi place să îmi dorm diminețile.
Așa era! Somnul de dimineață mi se părea cel mai dulce, iar degetul mare de la mâna stângă, pe care îl sugeam spre disperarea familiei, prindea gustul unei alte lumi taman pe la 7, când auzeam, difuz, vocile zilei și îmi era frig indiferent de anotimp.
Tata a fost singurul om din lume care a știut cum să mă smulgă acelei existențe sublunare și dulci printr-un gest fericit în el însuși: mă gâdila subsuoară și mă reda dimineții gata alintat cu un diminutiv inventat numai și numai pentru Marcelul lui de atunci.
Cred că așa am început să îl iubesc, dând buzna în trezia buimacă a zilei unde râdeam fără să vreau.
Pentru el.