Buna dimineața/ziua, stimați blogercititori.

Salut, servus, ciao! Cum ce fac cu atâtea saluturi? Încerc sa vă salut cât mai temeinic, fiindcă e prima mea postare despre salut. Iar cu salutul e o întreagă istorie pe care chiar vreau să v-o povestesc.

Dacă aș fi fost eschimos, v-aș fi salutat cu o formulă adecvată: sa vă fie renul voinic!

Dacă aş fi fost un samurai din vechea Japonie v-aş fi urat să vă fie viața plină de stele.

Dacă aș locui la țară, v-aș da binețe. (Ce cuvânt minunat!)

Diferenţa esenţială dintre orăşan şi sătean constă în salut. La ţară, oamenii, chiar dacă nu se cunosc, se salută.

Salutul are ceva mistic în el, iar forma supremă de supărare este absenţa lui. Oare de ce se spune, la neagră supărare „Nu te mai salut”! Trebuie să fie ceva mult mai grav decât  simpla tăcere.

A saluta înseamnă a dori cuiva “sănătate, salvarea, mântuirea”. Salus, în limba latină, însemna toate cele trei lucruri iar salutul era dat şi nu doar exprimat în vorbe. Cam în acelaşi fel cum ar trebui să se înţeleagă şi formula “îţi dau cuvântul meu”.

 Ciudată este cariera lui “salus” în limba franceză, unde înseamnă şi “mântuire”. Din acest unghi, celebrul dicton „A bon entendeur salut”, s-ar traduce nu prin „Îl salut pe cel ce înţelege”, ci prin „Mântuirea este a celui care înţelege, a bunului înţelegător”. Despre ce înţelegere poate fi vorba? Eu cred că se referă la acea înţelegere a lumii, a tainelor universului, care merge dincolo de realitatea aparentă, dincolo de pojghiţa subţire. Cel care înţelege lucrurile în profunzimea lor şi se împacă cu viaţa.

În lumea orientală aceste sensuri sunt mult mai clare : salutul ebraic este “shalom”, ceea ce înseamnă “pace”, la fel cum arabul “salamalekum”. Ce fel de pace? Cred că nu numai cea exterioară, a clipei, ci şi cea interioară. Din păcate, în Orientul Mijlociu, salutul devine tot mai mult o ironie a situaţiei de acolo, devine tot mai mult un ideal!

Concluzionând, poate că nu este prea riscant să cred ca salutul este un soi de magie uitată fiindcă el poartă nu numai superstiţia de a dori o zi buna, ci pe cea a îndepărtării morţii sau nenorocirii prin acel atât de stenic şi cald “la revedere”. La prima vedere, “la revedere” i se opune lui “adio”, însă, dacă ne ducem spre limba franceză, din nou, uimiţi descoperim că este vorba despre promisiunea unei întâlniri întru Dumnezeu, à Dieu, adio. O nouă urare de mântuire, deci.

Şi totuşi, salutul are unele ciudăţenii: astfel, servus, adică “sclavul” este folosit cu dezinvoltură şi de femei. Puţini însă ştiu ca italianul “ciao” vine din limba toscană şi înseamnă acelaşi lucru! Ceea ce nu e de bun augur.

Așadar, hai noroc!