Denunţ public la adresa cetăţenilor Cohen Leonard şi Mihăieş Mircea

Domnului Prim-ministru al României

Proc. Victor Viorel Ponta

Domnule Prim-ministru,

E limpede ca o noapte de cristal: Mircea Mihăieş e fascist şi neo-nazist, plus bătrân.

Dovada e la îndemâna oricui: poneiul roz, cu zvastică, de la Centrul Cultural Român din New York.

Pentru că M.M. trebuie demascat până la capăt, Vă semnalez că unul dintre subiectele cărţilor sale este un anume cetăţean canadian, Cohen Leonard, care, în tinereţe, a scris un volum de versuri cu un titlu ce spune totul despre simpatiile politice: „Flowers for Hitler” („Flori pentru Hitler”).

Fac acest denunţ şi în eventualitatea că Regina Angliei s-ar putea gândi să îl decoreze în viitor pe acest bătrân fascist care, în plus, în ultima vreme cântă cu pălăria pe cap.

O Regină căreia, odată cu acest mesaj, Vă rog să îi transmiteţi toate cele bune, săru mâna şi un “Heil”, desigur în glumă, pentru nepotu-so, Harry, ăla micu, de la Răducu Maz. (Ştiţi Dv. cine!)

Cu salutări cosmopoliţiste,

Al. Dv.,

M.T.

 

 

Timișoara, 16-17 decembrie 1989. Zile trăite

16 decembrie

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar să primim buletin de Timișoara. Nu avem nicio speranță, dar momentul e bun.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori? Bazil Popovici și Daniel Vighi, care semnează și ei, sunt profesori la o școală de cartier.
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că m-am hotărât fix în minutele în care Anghel Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
„Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea. Râdem amândoi în play-back.
(O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.)

Ajungem la „Județ”, dar tov. prim e plecat. Sigur se ocupă cu ceea ce se petrece la Tokes unde enoriașii s-au strâns de câteva zile și își păzesc preotul să nu fie mutat undeva la Oradea.

Plecăm cam plouați.

Seara, pe la 8, merg în Piața Maria. Las mașina pe Splaiul T.V., dar mi-e frică să trec liniile de tramvai. Recunosc, printre civili, doi tipi pe care îi vedeam mereu la meciuri pe la tribuna oficială. Ajung acasă.

 

 

„Dimineața erau circa 100-150 persoane, iar în firidele cladirii ardeau lumânări. Pe la amiază a apărut primarul Moț care a vorbit manifestantilor promițând orice. Degeaba, lumea a ramas la fel de neliniștita, pastorul trebuind să apară, aproape din oră în oră la fereastră. La orele serii se auzea clar tot mai tare: Libertate. Apoi s-a format coloana care a plecat spre caminele studențesti. Mulțimea a ajuns între timp la peste 5000 de oameni. S-a îndreptat spre Județeana de Partid. A fost întâmpinată cu jeturi de apă, s-au spart geamuri ale instituției, s-au spart parbrize, s-a rupt o parte din stemă. Apar trupele de intervenție care atacă și împing înapoi pe manifestanti. În jurul orei 22.00 a fost atacat și grupul ce rămăsese în zona parohiei. O coloană de manifestanti s-a ciocnit, în aceeași perioadă, cu o mașina a pompierilor în zona intreprinderii Banatul. La miezul nopții, între sâmbătă și duminică, coloanele de manifestani ajung în fața aliniamentelor din fața fostului Consiliu Municipal. Se dansează Hora a Unirii, se scandează lozinci contra dictatorului și a clicii sale și, pentru că la Catedrală usile erau inchise, se decide plecarea către cartierul Circumvalațiunii pentru ridicarea populației. Se distrug pe drum lozincile de preamărire ale dictatorului. La Fabrica de Lapte asteapta o subunitate de militari, care nu se opune. Din pacate la Dacia service, după trecerea prin P-ța Dacia, manifestanții sunt respinși de militari, cu patul armei și cu baioneta.” („TIMISOARA” nr. 34/7. 04.1990,   O săptămânâ cât o istorie)

17 decembrie

Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina spre Piața Maria, pe la Ortopedie. Nu se poate ajunge, fac un ocol și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Domnul Eugen  Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Dom Profesor Petru Drăgan și Viorel se pregătesc să meargă la spital. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă „Nouă nu ne e frică de moarte”.

Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Domnul Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Mulțime puhoi, copii, fmeie isterice ce ne îndeamnă să nu ne fie frică. Cu coada ochiului, văd, dincolo de cordonul de soldați care a încercuit patrulaterul din centrul orașului, o tanchetă sau un TAB. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea, care își depusese actele să plece definitiv în Franța, mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari”. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie.  Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Din nou se aruncă cu ceva înecăcios și, refugiat lângă ganrdul unei școli, mă trezesc la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui e plină de bube și îngaimă ceva de genul: „nu eu am odonat să vă stropească cu apă”. Pe gard, un tânăr slab, longilin, îl întreabă amenințărtor: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile?” ”De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan bâiguiește ceva uitându-se în pământ, dar tânărul îl oprește autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”

Oamenilor nu le mai este frică.

Soldații înaintează în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Reușesc să scap din încercuire și ajung acasă. E cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi ajunge la mine. Are sânge pe pantofi. Pentru a ajunge în partea asta a orașului a ocolit vreo 3 km. În oraș deja se trage.

Ies la stația Cluj, lângă blocul meu, și văd mașini care vin spre Spitalul Județean. Unele au răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lasă o linie de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate s-au format echipe de guerillă. Un domn înalt oprește mașini și le cere imperativ șoferilor să le dea un litru de benzină. Intervin și le explic că poate unii nu au. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul pricepe și îi roagă. Majoritatea șoferilor opresc și vreo 3 tineri trag cu furtunul benzina din rezervor. Facem primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, mergem la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion. Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi.  La un moment dat, cine trage o rafală spre noi. Sunt gloanțe de manevră, fiindcă, alrfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se aud rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la restaurant și stau pitit acolo. Armata trage în popor!

Din presa acelei zile:

„Drapelul roşu”, duminică, 17 decembrie 1989, anul XLVI, nr. 13.950. „Puternic imbold la muncă spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste“, articol nesemnat. Cu o zi înainte a început revoluţia şi totuşi ziarul nu spune nici un cuvânt despre asta. Din ziar aflăm că exportul are prioritate absolută, că în perioada 10-18 ianuarie 1990 se va desfăşura recensământul animalelor, că pomul de iarnă şi revelionul sunt sărbători ale bucuriei pentru marile împliniri, că secretul izbânzii sunt munca, ordinea şi disciplina.

Pe ultima pagină, programul Tv pentru o zi de duminică: 11.30 Lumea copiilor, 12.25 Sub tricolor, la datorie, 12.40 Viaţa satului, 13.00 Telex, 13.05 Album duminical, 19.00 Telejurnal, 19.20 Cântarea României, 20.25 Film artistic „Racolarea“, 21.50 Telejurnal.

Abia așteptam să vedem și minunățiile de luni, când programul începea la ora 19.00: Telejurnalul. 19.30 Ctitorii ale Epocii de Aur, 19.45 Direcţii ale dezvoltării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. 20.00 Tezaur folcloric în concert, 20.40 Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi întregul an. 21.00 Din lumea capitalului, 21.50 Telejurnal.

 

Leonard Cohen

Prima oară am ascultat Leonard Cohen în facultate. Stăteam în spălătoria Căminului 16 cu un marocan, Majid, care a venit în urechile mele cu Moustaki și, culmea, Cohen. Zic culmea, fiindcă îi plăcea un muzician evreu. Dar cel care m-a converitit definitiv la Cohen a fost Mircea Mihăieș, cel care avea să scrie, peste două decenii, o minunată carte despre el, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen. Ascultam în neștire Cohen și, dincolo de muzică, de sonor, îi iubeam versurile.

Probabil fiindcă versurile sale au o tristețe care vine de foarte departe, de din locuri și vremuri în care surâsul încă nu avea formă și lumină.

Mă gândeam le Cohen fiindcă, ieri, Leonard Cohen a împlinit 78 de ani, iar azi a cântat la București.

Așa că mie îmi vine în minte acum Suzanne, un cântec (?), un gând îngânat chiar pe primul lui album,.

Suzanne

Suzanne takes you down to her place near the river
You can hear the boats go by
You can spend the night beside her
And you know that she’s half crazy
But that’s why you want to be there
And she feeds you tea and oranges
That come all the way from China
And just when you mean to tell her
That you have no love to give her
Then she gets you on her wavelength
And she lets the river answer
That you’ve always been her lover
And you want to travel with her
And you want to travel blind
And you know that she will trust you
For you’ve touched her perfect body with your mind.
And Jesus was a sailor
When he walked upon the water
And he spent a long time watching
From his lonely wooden tower
And when he knew for certain
Only drowning men could see him
He said “All men will be sailors then
Until the sea shall free them”
But he himself was broken
Long before the sky would open
Forsaken, almost human
He sank beneath your wisdom like a stone
And you want to travel with him
And you want to travel blind
And you think maybe you’ll trust him
For he’s touched your perfect body with his mind.

16 decembrie 1989

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu. Mircea îmi scrie pe carte un lucru pe care îl știm doar noi doi despre o seară ciudată în tabăra de la Crivaia din vara trecută.
În apartamentul meu sunt 14 grade și mă bucur că afară e nefiresc de cald pentru perioada asta.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori?
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că noi ne-am hotărât fix în minutele în care Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
”Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea.
O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.
Tovarășul Prim nu e la birou, așa că facem cale întoarsă.