Ca și de Alba Iulia, ne aducem aminte de femei o dată pe an. De Alba Iulia, în 1 Decembrie, de femei, în 8 martie. (Da, știu, și în 1 martie, dar chestiunea nu schimba radical lucrurile.) Ca atare, la datele amintite, prin univers și prin munții Carpați circulă tot soiul de texte cădelnițăte care, pentru mine, au gustul searbăd al unui McDonald de săptămâna trecută.

Societatea românească e una patriarhală, orice am zice, și prea puține pesonalități femei ale noastre au reușit să treacă prin strunga stereotipurilor sau a bășcăliilor mai mult sau mai puțin misogine. Ceea ce nu e neapărat un defect ereditar! Societățile cu exercițiul democrației în cap se recunosc după cantitatea scăzută de stereotipuri în gândire. Așa că mai degrabă socotesc asta un soi de deficiență de educație a societății decât una de caracter.

In fine, nu vreau să bat prea mult monedă aici, mai ales că nu mă dau în vânt nici după feminismul agresiv și de o corectitudine politică abuzivă. Ceea ce vreau să vă semnalez azi e o rușinare de peste decenii a lui Mircea Eliade. Astfel, în Nota asupra ediției de la volumul Oceanografie, aflăm că Mircea Eliade i-ar fi cerut dlui Andrei Pleșu să suprime ultima frază din capitolul Despre tinerețe și bătrânețe. Evident, cerința venea în ipoteza reeditării studiului său din 1934! Dacă ținem seama că Emil Cioran a lăsat cu limbă de moarte ca din Schimbarea la față a României să fie înlăturat definitiv capitolul dedicat maghiarilor, gestul lui Eliade de a-și scurtcircuita teribilismele tinereții mi se pare a fi o imponderabilă reverență adresată femeilor.