* Ar trebui spus ţi respus mereu, răspicat, că Regele României şi Biserica Ortodoxă Română fac trup comun şi că, din punct de vedere canonic, Biserica nu poate recunoaşte actul așa-zisei abdicări de la 31 Decembrie 1947. Din simplul şi elementarul motiv fiindcă ar trebui să se nege pe ea Însăşi din moment ce Regele este „uns” şi nu încoronat, adică este miruit în cadrul unei Taine mai presus de fire! * De altfel, sintagma veche din limba română “a fost uns domn” este cea exactă, pentru că accentul cade pe ungerea cu mir, în vreme ce “a încorona” vorbeşte despre obiect, fără nici o referire la sacralitatea gestului. La fel este cazul cuvântului “domn” care, în formula “Domnul nostru Isus Hristos”, indică mult mai clar relaţia de reprezentare divină pe care suveranul o are de împlinit. * În ierarhia socială şi cosmologică antică şi medievală — cum ar fi, de pildă, cea franceză — regele era locţiitor (lieutenant) al lui Hristos pe pământ, iar actul încoronării era o taină, un act sacru de energizare, conform modelului încoronării sacre a lui Clovis în 496, când, conform tradiţiei, din cer a coborât o colombă cu mirul sfânt. * Din această perspectivă, persoana regelui era socotită magică, iar cârmuirea pe care o exercita nu era concepută ca un act de administrare exterioară, profană, ci ca unul de armonizare cu principiile ordonatoare ale universului. Era, adică, o îmbinare între “autoritate” (care ţine de spirit!) şi “putere” (care ţine de cele lumeşti, trecătoare). * În tradiţia regală franceză, românească şi grecească, regele este „arhiepiscop de dinafară”, adică poate administra majoritatea tainelor liturgice. Astfel, în momentul vizitei sale la Timişoara, în Sfânta Noapte a Învierii, Regele Mihai a stat alături de Î.P.S. Mitropolitul Corneanu şi în consecinţa acestei relaţii.
La mulți ani, Maiestate!