De regulă, un intelectual, un universitar se plasează automat în stânga eșichierului politic.

Așa e moda în lumea democratică europeană, dar mai ales în SUA, unde mare parte din inteligența universitară e exagerat stângistă: adesea marxistă, maoistă, troțkistă etc.

Nu sunt nici politolog și nici nu vreau să încerc fie și o minimă abordare a acestei poziționări.

Vreau doar să explic de ce cred despre mine că sunt un om de dreapta.

Mai întâi, dintr-un reflex interior: observ și cred, cu deplină și senină bucurie, în ierarhia cosmosului și, pe cale de consecință, în cea a lumii.

Acest dat, această evidență a ierarhiei se traduce, deopotrivă, prin două atitudini, la rându-le ierarhizate: credință (spiritualitate) și demers intelectual.

Cu o nuanță necesară: în vreme ce credința (religia, spiritualitatea) e locul deplinei egalități în trăire, demersul spiritual e, obligatoriu, individual și elitist.

Așadar, dacă egalitatea nu mi se pare operantă în domeniul spiritual, de ce aș crede într-o astfel de filosofie socială?

Din nou, cu câteva nuanțe absolut necesare. Mai întâi, cred cred că egalitatea de șanse e premisa însăși a ierarhiei, iar apoi sunt convins că dreapta fără inimă (stânga) este doar una a banilor și nu una a ierarhiei și competiției.

Poate că e o prostie ce spun acum, dar cred că toți oamenii care știu despre ei că sunt competenți aleg instinctiv dreapta. Evident, nu mă refer la politicieni!

În rest, trăiesc într-o țară în care mentalitatea urăște de moarte omul de dreapta în ipostaza sa economică fiindcă are bani.

Or, tocmai el — așa cinstit, semicinstit sau pârnăiaș cum e — creează locuri de muncă și bani la buget.

Nu toți oamenii de afaceri sunt hoți, nu toți sunt miliardari de partid cu licitații trucate, nu totul e minciună, șpagă sau aranjament în viața economică românească.

Dacă românii nu vor înțelege urgent asta, vom înnebuni ca popor, iar Revoluția din 1989 ar fi trebuit muuuuuuult amânată!