De câte nu am auzit sau chiar am exclamat “Fericiți cei săraci cu duhul”! Cu siguranță că ne-am gândit atunci la o anume iresponsabilitate ce le conferă persoanelor în cauză un statut privilegiat, de vreme ce expresia “sărac cu duhul” nu înseamnă doar lipsit de inteligență, ci și prostie sau chiar nebunie.

         Cum bine se știe, propoziția este prima parte dintr-o frază care, întreagă, sună astfel: “Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei, 5,3). Mai puțin cunoscut e faptul că este vorba despre o frază din predica Mântuitorului de pe munte și că această frază este prima dîntre fericiri. Din perspectiva unui asemenea viziuni, în orice logică, e greu de acceptat  că împărăția cerurilor este rezervată celor ieșiți din sfera normalității, celor proști sau ne-buni. Chiar dacă, în limba română, cuvântul prost nu înseamnă doar „lipsit de înteligență”, ci și „simplu, obișnuit”.

În acest caz, apar trei ipoteze corective: prima, că este vorba despre o traducere improprie a textului; a doua, că nebunia are valențe, desigur aparte, ce s-au pierdut de-a lungul vremurilor; a treia, că sensul frazei se află dincolo de aparența lui și ca ar trebui interpretat și altfel.

În traducerea franceză a Noului Testament, citim “Bienheureux les pauvres en esprit”, ceea ce se traduce prîn “Fericiți cei săraci în duh”, fiindcă “săraci cu duhul” se spune “pauvres d‘esprit“. Și într-o Concordanță biblică găsim o trimitere la Luca, 6,20: “Ferice de cei săraci în duh”.

Cât privește o doua ipoteză, este cert ca nebunia a avut, din antichitate până în zorii modernității, o strînsă legătura cu sacralitatea. O spune răspicat Platon în Phaidros, prîn gura lui Socrates: “Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei”, “cu condiția ca nebunia să fie un dar divin”. Tot din Platon, aflăm că există patru feluri de “nebunie sacră”:  nebunia profetică (inspirată de Apollo), nebunia rituală (inspirată de Dionysos), nebunia poetică (inspirată de muze) și nebunia erotică (inspirată de Afrodita). Cu alte cuvinte, profeții, ca și poeții, se înrudeau prin acest privilegiu de a comunica cu divinul, de a transmite și de a face înțeleasă “bolboroseala divină”.

            În Evul Mediu, nebunii oficiali, adică bufonii, aveau o funcție sacrală și prin faptul că, în formă ludică, în glumă, ei transmiteau adevăruri profunde. Un asemenea nebun-înțelept (morosoph) ar fi fost și Don Quijote, în interpretarea lui Anton Dumitriu.

           În fine, să încercăm o alta înterpretare a propoziției „Fericiți cei săraci, cu duhul.” Eu cred că aici cei săraci înseamna cei care au ales să fie, nu să aibă. Ei sunt săraci în urma unei elecțiuni. Drept pentru care, nefiind tentați de cele lumești, prin sărăcia renunțării lor, sunt în duh.