* Lumea e plină de homosexuali, ştiţi prea bine, şi, de ceva vreme, s-a rezolvat juridic şi situaţia lor în România. Metaforic vorbind, alături de poporanişti, avem oficila şi poponarişti. *Succint, poporaniştii sunt cei care se jură că mor de dragul poporului, dar viloaiele şi merţanurile arată că, de fapt, îi doare undeva de popor. * Poponariştii, în schimb, fac din homosexualitate o mândrie sau o virtute. * Cel mai vehement duşman al legiferării homosexualităţii este Biserica. Firesc, bisericile creştine, cu osebire cele ortodoxă şi catolică, nu acceptă homosexualitatea, deşi chiar unele texte neotestamentare au un anume echivoc în legătură cu asta. *Ca să nu mai vorbim despre scandalurile în jurul homosexualităţii unor înalte feţe bisericeşti ce au zguduit viaţa creştinilor din Anglia sau Austria, pentru a nu da decât două exemple relativ recente. * L unul dintre marșurile împotriva homosexualității, un bărbat mai în vârstă a spus că nici măcar comuniştii nu au îndrăznit “legiferarea pidosniciei”. Probabil că nu ştia un amănunt încă mai interesant : bolşevicii, pur şi simplu, au desfiinţat căsătoria! * Cât despre homosexualitatea în România comunistă, ar trebui spus că Tanti Secu îi racola de îndată pe cei cu asemenea gusturi, fireşte dacă nu ar fi preferat pârnaia. * Faptul că Ceauşescu nu agrea homosexualitatea nu l-a împiedicat să aibă relaţii dintre cele mai bune, tovărăşeşti, cu Yasser Arafat, căsătorit, se ştie la bătrâneţe, cu o frumoasă creştină maronită. *Despre Arafat nu s-a spus public că este homosexual până pe la finele anilor ’70. Oriana Falaci, într-o carte celebră de interviuri cu mai marii lumii din anii ‘60, îl întrebă în deschiderea interviului : “Câţi ani aveţi, Abu Amar?” (Abu Amar era atunci numele lui de război). Fiindcă el evită răspunsul, autoarea revine cu o fină ironie: “De ce nu îmi spuneţi? Doar nu sunteţi femeie!”