Oribilele asasinate de la Charlie Hebdo par a fi arătat că lumea se împarte în două: democrația europeană (occidentală) și fundamentalismul islamic.

De fapt, lumea se împarte, de două de mii de ani, între Omul Care Râde și Omul Care Nu Râde.

Eu cred despre aceste două tipologii fundamentale că au trasat istoria lumii. Și îndrăznesc să observ că, în funcție de o anume majoritate, lumea s-a colorat, nuanțat în funcție de asta.  Veți spune că politica sau administrația nu se fac cu simțul umorului, că nemții nu au ajuns să fie ceea ce sunt prin glumițe.

Sau, mai nuanțat, că e o diferență uriașă între umor și deriziune.

Așa e! Numai că  aceeași diferență — zice Freud — se ridică între pălitul cu parul și înjurătură. Între o flegmă amestecată cu suduieli și parul în freză e aceeași diferență ca cea dintre Noaptea de Cristal și Charles Hebdo.

Între ironie, râs, satiră ori miștocăreală de rahat și crimă e o diferență de puls.

De cimitire.

De văduvi și văduve sau isterii ofuscate.

Și, să nu uit, dacă am citit puțin Coranul, o să aflăm că Dumnezeu e atât de bun încât nu poate fi deranjat de absolut nicio ironie cretină!