Am ezitat să scriu, ieri, despre plecarea de la Muzeul de Artă. A fost ziua mea de naștere și mi se părea stupid.

O fac astăzi fiindcă trebuie să scriu câteva lucruri ce mi se par importante.

Am primit sute de mesaje pe Facebook și zeci de telefoane în care prieteni, apropiați, cunoștințe sau, pur și simplu, necunoscuți mă consolau pentru ceea ce mi s-a întâmplat.

Nu vreau să spun deloc că am asistat indiferent la mazilirea mea în plenul Consiliului Județean Timiș așa cum aș fi asistat la o piesă – proastă! – de teatru! Nici vorbă!

Am avut însă  – trebuie să recunosc – o ușurare sufletească.

De la alegerile locale încoace știam foarte clar că nu eram deloc agreat de noua conducere. Domnul Bojin mi-a și spus asta, iar unii dintre consilieri sau sfătuitori îi masau zilnic tiroida împotriva mea. Și aveau, recunosc, toate motivele să o facă: nici nu mă făcusem preș în fața noului șef, nu tăceam diplomatic, ci, culmea, scriam pe blogul meu tot soiul de „răutăcisme” despre Ponta, Antonescu, Șova sau alții ca ei din USL.

Am fost mustrat pentru asta și de oameni apropiați mie care mă sfătuiau să îmi țin gura. Probabil că nici ei nu înțelegeau că schimbarea mea era iminentă din cel puțin două motive: îi înfruntam, iar postul trebuia dat cuiva care a făcut servicii în timpul campaniei. Ca să nu spun că, de meserie, cred că sunt intelectual, nu director!

Așa că am continuat să scriu ceea ce gândeam. Cu o, totuși, necesară cezură: era total nepotrivit să scriu despre cei de pe plan local. (Știam că o să am timp să mă ocup de ei după ce voi pleca.)

Așadar, îndepărtarea mea de la Muzeul de Artă este și o reverență pe care Dl Bojin o face fierei (bilei) mele care, fiindcă nu face politică, e și ea… om.

Dar nu despre cei cu care nu am nimic în comun vreau să scriu astăzi. Nu!

Întâi de toate vreau să le mulțumesc colegilor mei, colaboratorilor de la muzeu cu care, în condiții de avarie de personal, de fonduri și de salarizare, am făcut ceea ce am făcut. Atât cât a fost! Le sunt recunoscător tuturor, de la muzeografi, conservatori, serviciul financiar contabil, administrație, supraveghetori, diverse compartimente…

La plecare, vreau să îmi cer scuze unora care au așteptat să fiu o mână forte și să mă impun în forță. Mărturisesc că am un mare defect : nu știu să fiu șeful unor oameni de cultură, ci cred că ar fi trebuit să fiu ambasadorul lor. Din această pricină nu am avut „autoritatea” de a tutui pe nimeni care, pe scara ierarhiei, se află la baza ei. Din această pricină nu am urlat la nimeni și nici nu am crezut de cuviință că am dreptul să admonestez pe cineva cu epoleții funcției în gură.

Îi mulțumesc mult fostului președinte al CJT, Costi Ostaficiuc, fiindcă, realmente, a iubit și a fost mândru de Muzeul de Artă și a făcut tot posibilul să finalizăm etape importante în proiectul de restaurare.

Apreciez mult că nu mi-a cerut să intru în PDL și că niciodată nu s-a purtat cu mine ca un șef!

Evident, țin să le mulțumesc mult celor care s-au implicat – sentimental-financiar – în proiectele Muzeului.

Încep cu Mioara Simcelescu despre care lumea ar trebui să știe că prezența donației Baba la Timișoara i se datorește în bună măsură încă înainte de 2006. Personal, țin să îi mulțumesc pentru generozitatea ei datorită căreia am putut să organizez expoziții internaționale cu un buget de reprezentare inexistent. (Ca să înțelegeți ce vreau să spun, atunci când primești o delegație de artiști, critici, curatori, ai nevoie de bani pentru casă-masă!)

Îi mulțumesc din inimă lui Nicole Tender al cărei entuziasm a însemnat nu doar bani mulți ci și prezențe diplomatice, artistice sau financiare la cel mai înalt nivel.

Lui Andrei Herczeg și Lucian Perescu li se cuvine recunoștința mea fiindcă, atunci când, împreună, am învățat să iubim tot mai mult arta contemporană, Muzeul a devenit copilul lor adoptat.

Cât privește oamenii care m-au sfătuit și învățat, datorez mult Doamnei Anamaria Altmann, Doamnei Marcela Oprescu, Doamnei Maria Albani, Doamnei Ileana Pintilie, domnilor Diet Sayler, Virgil Nițulescu, Coriolan Babeți, Silviu Oravitzan, Dan Palade, Samuel Tastet și alții cărora le cer scuze că nu îi amintesc acum.

Tuturor, întreaga mea gratitudine!