Arhive categorii: Artă

Fulgi de Tarkovski, în „Oglinda”

Posted on by

Cred că, ultima oară, am văzut „Oglinda” acum 10 ani. Mi-am adus aminte de film după ciudata, totuși! „citare” a lui Inarritu din „The Revenant”. Cea în care corpul cuiva plutește în levitație, adică o trimitere la acea Marussia din filmul lui Tarkovski.
L-am revăzut așa cam cum te-ai uita la vreo câteva sute, poate mii de tablouri.
Aproape insuportabil de lent (aici e vechea școală de cameramani ce te hipnotizează centrifug), aproape insuportabil de căutat, cu alternanțe de imagini color, alb-negru, sepia, cu un ritm chinuitor al trecerilor dinspre realitate la vis și-napoi.
Da, sunt unele imagini ce par căutate, artificiale, baroce în sensuri, cum ar fi cele câteva secunde din final când bolnavul ia în mână o pasăre ce pare moartă. Iar pasărea învie și își ia zborul.
Și totuși, filmul trăiește într-o altfel de logică a visului. După cum poate fi și — criticii au observat — un documentar despre… sine: sunt poeme ale tatălui său, în film apare și mama lui.
Am alergat repede să citesc ceva despre filmul Tarkovski în Alex Leo Șerban, dar nu am găsit. Nu știu de ce mă așteptam să găsesc fiindcă știam că, dintre toate filmele lui Tarkovski, ALȘ socotește doar „Nostalgia” ca meritând să figureze între filmele unui deceniu. (Nu era un reproș!)
Și, ușor dezamăgit, mi-am adus aminte că am cumpărat o carte despre Tarkovski, semnată de Mihai Văcaru: „Îndrăgostit de Tarkovski”. Citesc din ea acum.
Dar m-am reuitat la Tarkovski fiindcă, atunci când s-a prăbușit avionul rusesc cu membrii Corului Armatei Roșii, am avut, am o mare strângere de inimă. Fiindcă, oricum s-ar numi corul cu pricina, face parte din marea cultură a Rusiei ce nu are nimic de-a face cu regimul criminal lui Putin!
Cred eu.
Așa cum nu a avut de-a face nici marea cultură sovietică cu Stalin sau ceea ce a urmat.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Marele Gatsby de la Muzeul de Artă

Posted on by

Presa timișoreană de vineri, 26 august a.c., prelua o postare de pe pagina Facebook cu numele „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în care era vorba despre un party organizat în Sala Barocă a Muzeului de Artă. Semnalarea a devenit știre și a ajuns în presa națională scrisă, dar și la televiziuni.
Din start, aș vrea să spun, mai întâi, că nu este nimic ilegal în așa ceva și, în al doilea rând, că sărbătoritul nu are nicio vină în povestea asta. A venit lume bună, nici vorbă de ceva care să se asemene cu vreo reuniune de prost-gust. Faină ideea de a face un party tematic după Marele Gatsby (filmul).
Înțeleg că, din decembrie anul trecut, CJT permite închirierea Sălii Baroce și persoanelor private.
Ei bine, de aici încep nuanțele. A organiza evenimente pentru persoanele fizice în Sala Barocă nu înseamnă transformarea Sălii Baroce în discotecă sau club sau, doamne ferește, în club de fițe. Pentru asta există locuri mult mai potrivite, cum ar fi Venue sau Fratelli, de pildă. Unde se poate dansa, se poate asculta muzică la maximum sau la minimum, după educație, după buget.
A găzdui însă un asemenea eveniment la Palatul Baroc pur și simplu nu se face.
A demonstrat acest lucru și reacția emotivă a presei, dar, mai ales, reacțiile oamenilor obișnuiți.
Nu vreau să spun neapărat că ar trebui căutat un vinovat în această poveste. Mă miră doar lipsa de precauție a Domnului Neumann, managerul muzeului, în contextul în care, de mai multe săptămâni au fost semnalate tot soiul de lucruri ciudate, la limita legalității sau chiar ilegale in instituția pe care o conduce. În asemenea situații ești mult mai atent la imaginea instituției și, în niciun caz, nu găzduiești asemenea party-uri.
Mă miră, evident, inocența Domnișoarei Alina Ion, juristul instituției, care a participat cu fermecător aplomb la mica zvăpăială din sală. Da, îndrăznesc acest mic diez și scriu „zvăpăială”, fiindcă a fost un chef în toată puterea cuvântului, cu dans, cu mâncare, cu șampanie, cu lumini, cu muzică live.
Într-un alt mediu, într-o altă clădire nimeni nu ar avea ce să spună. dar toate aceste lucruri se petreceau într-o sală în care se află expuse tablouri, adică era un spațiu EXPOZIȚIONAL. E o lipsă de respect elementar – îmi iau din nou îngăduința să observ – și față de o clădire de patrimonoiu, și față de ideea de expoziție, și față de artist. La petrecere apar, în film, năluciri cu picturile lui Fikl. Întreb: dacă ar fi fost Ștefan Câlția pe pereți, ar mai fi fost permisă o asemenea petrecere?
Dacă nu, înseamnă că Fikl nu există ca artist. Iar dacă nu există ca artist, ci e un tapet fără valoare, de ce a mai fost invitat?
Și eu, în mandatul meu, am aprobat serate ale unor instituții, dar niciodată nu am organizat partyuri, aniversări, chefulețe pentru persoane fizice. În mod expres, nimic nu îmi interzicea asta, desigur dacă evenimentul ar fi fost făcut cu discreție, fără mâncare adusă în Sala Barocă, fără atmosferă de crâsmă. Nu am făcut-o dintr-un motiv extrem de simplu: aș fi creat un precedent și cine nu ar fi vrut să își sărbătorească ziua de naștere într-un asemenea loc?! De la Cârpaci, la toți cei care își permit să își aniverseze în Palatul Baroc și prima sosire a Zânei Măseluță. De la party-uri gen Gatsby, doamne ferește, s-ar putea lesne ajunge la party-uri gen „Frații Jderi”, „Ciocoii vechi și noi” sau cine știe ce romane mai ușurele sau, măcar ecranizate, să știe și invitații câteva fârâmituri de cum devine povestea.
Așadar, Domnule Neumann, după ce ați transformat Muzeul de Artă în școala Dv. doctorală, după ce ați transformat Muzeul de Artă în muzeu de istorie conceptuală, vă rog, evitați să transformați Muzeul de Artă și în club de fițe.

P.S. Schimbați odată prostia aia cu „Sala Baroc” de pe pagina muzeului. E ca și cum ai spune „Sala frumos”.

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (II)

Posted on by

Revin la textul din Ziua de Vest (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea) și citez din nou, cu toate greșelile de culegere. Ceea ce, remarc în treacăt, arată că este un material venit din afara redacției:
„Marcel Tolcea este cel care, ca director al MArT A CENZUTAZ ŞI A INZERZIS O EXPOZIŢIE despre moartea lăcaşurilor de cult al sârbilor din Kosovo, din slabu-i caracter de lingăreţ al oficialilor şi crezând că i se vor ridica piedestaluri pentru prozelitimul tembel anti-sârbesc şi pro-american. Ruşine! Un om care pretinde că slujeşte cultura, A INTERZIS CULTURA în MArT.”
Chiar dacă nu ar trebui să mă explic fiindcă, acum, în atenția opiniei publice nu este mandatul meu, ci al stupid să mai explic două lucruri clare: nu despre mandatul meu, ci al Dlui Neumann, o fac încă o dată fiindcă am numeroși prieteni sârbi care, poate, nu au idee dspre ce a fost atunci. Chiar din textul anonimului autor, e limpede că nu despre o expoziție de artă era vorba, ci despre conflictul sârbo-kosovar. Dacă îmi amintesc eu bine, România a fost și este încă membră NATO. Deci, dacă acceptam o expoziție politică, îmi băteam joc de țara mea. Eu am acceptat, peste program, o expoziție de artă, despre mănăstirile sârbești din Kosovo, nu o expoziție despre război și l-am rugat pe curatorul expoziției să renunțe la 6 fotografii cu vehicule de război și soldați al căror mesaj depășea cu mult subiectul. Nu a fost de acord și a preferat să rnunțe la expoziție. Asta ca să fie clar.
Citez din nou:
„Am primit şi noi la redacţie sesizări în perioada în care Marcel Tolcea era director al MArT. În vacanţa de vară de prin 2010-2011 se iniţiase un proiect pentru elevii care rămâneau în oraş, joia, când micuţii erau invitaţi în Sala Barocă pentru activităţi artistice, un fel de ateliere de creaţie: să picteze şi să cânte la pian. Dacă la colorat mai era ce era, două doamne venerabile ca vârstă erau acre ca lămâile stricate şi de fapt nu-i lăsau pe copii să se atingă de pian, ci clienţi pentru ore particulare de pian. Erau prietenele domnului Marcel Tolcea.”
Prima observație este că o femeie distinsă și admirată în lumea selectă a cluburilor de elită ale Timișoarei (Rotary) — cum se presupune că ar fi Dna Epure — ar fi trebuit să elimine din start asemenea referiri jignitoare la niște femei. Dacă asta este deontologia îmbrățișată de Dna Epure, sunt total depășit de înțelegere. Este evident că nu poți să găzduiești, în publicația pe care o conduci, asemenea măgării la adresa unor femei vârstnice și, concomitent, să ai pretenția că faci parte din elita Timișoarei, să participi la acte de caritate, să vorbești despre moralitate și dragoste creștină.
Cât privește mandatul meu atât de dezastruos, revin, din nou, la fapte și întreb: dacă Dna Epure a primit asemenea sesizări la redacție, de ce exact aceeași Dnă Epure mi-a acordat „Diploma pentru management și creativitate” din partea fundației pe care o conducea?
Penultimul citat:
„Avem declaraţii inclusiv de la oameni care în mandatul lui Tolcea susţineau că atmosfera din MArT este una imposibilă, că cine nu la Tolcea nu are zile bune, iar ca un mare om de cultură ce se pretinde, domnul Tolcea nici nu saluta personalul. Cât despre plecări, şi pe vremea sa au plecat specialişti din muzeu, în judeţ, pe la Recaş, tocmai din cauza aceasta.”
E simplu de aflat dacă a fost așa: cel puțin 15 foști angajați nu mai lucrează, așa că pot depune mărturie. Și, din nou, ca să fim exacți, la Recaș a plecat doamna I.C. în timpul mandatului actualului manager. Cât despre recordul plecărilor din mandatul lui Neumann, am un exemplu ce poate fi ușor verificat. Marius Baloș, doctorand al Prof. dr. Neumann — o lună șef de secție interimar, demisie în mai 2016.
Dar eu apreciez la maximum atmosfera „idilică” instituită în timpul mandatului Neumann fiindcă, altfel, opinia publică nu ar fi aflat nimic despre „Paradisul” de la Muzeul de Artă. De la cine să afle? Evident, de la cei extrem de „mulțumiți” care au preferat să rămână fără serviciu decât să mai fie umiliți, în continuare, de V.N.
Unii dintre cei care lucrat în mandatul Dlui Neumann spun ce știu, cei care lucrează acolo încă tac. E firesc să fie așa. În clipa în care scaunul (cel simbolic) al lui Neumann se va clătina puțin, ei vor spune încă mult mai mult. Nu vreau să vă impun o concluzie, dar numai întrebările acuzatoare de mai sus ar fi de ajuns pentru a înțelege că, acum, la Muzeul de Artă, asistăm la o harababură administrativă, la un ridicol și comic cult al personalității, la o schimbare a misiunii instituției și la abuzuri în exercitarea actului de conducere.
Pentru mine, felul în care înțelege să administreze ceva Dl Neumann nu mai constituie de mult nicio surpriză. Prin 1994-1995, Victor Neumann a mai fost încă o dată în fruntea unei instituții. A fost directorul Institutului Intercultural Timișoara, un ONG sub înaltul patronaj al Consiliului Europei. În calitatea mea de secretar al Consiliului de Administrație a IIT, alături de încă 3-4 colegi din Consiliul de Administrație, l-am sprijinit pe Dl Neumann să devină director, în pofida opoziției vehemete a lui Romulus Dabu, președintele Comisiei de Învățământ al Camerei Deputaților. După ce s-a văzut instalat, Dl Victor Neumann s-a comportat, și atunci, ca și cum regulile, legea ar fi fost facultative. A cheltuit, numai pe convorbirile telefonice în interes personal, o avere. Și-a închis biroul și a dispărut în concediu fără să îi pese că telefonul era tăiat și că cei de la Consiliul Europei nu înțelegeau ce se petrece. Dar, finalmente, a fost forțat să plece cam rușinos. Ca să nu zic mai mult.
Așa cum Dl Victor Neumann a transformat Muzeul de Artă într-un Muzeu Victor Neumann, așa a făcut și atunci cu Institutul Intercultural. Mă tem (vorba vine) că vremurile s-au schimbat mult față de anii 94-95 și că precauția celor de atunci de a nu face scandal (pentru ca acest gest să nu se repercuteze asupra instituției) nu va mai funcționa și acum.
Aș regreta un asemenea moment (mai complicat decât pare la prima vedere) fiindcă mă simt și eu nițel părtaș la frumoasa carieră universitară a Profesorului Neumann. Sper că nu a uitat cum, în 1994, a primit primele ore la plata cu ora la Universitatea de Vest de la mine. Dna Benea, secretara Facultății de Litere, nu voia cu niciun preț să îl accepte la Catedra de Istorie (din rațiuni extraprofesionale!) așa că, tacit, orele de istorie predate de Radu Ardelean, la specializarea Jurnalistică, le-am trecut pe numele Victor Neumann. Am făcut asta fiindcă eram șef de Catedră. Dar, cu siguranță, am făcut asta, iritându-i pe mulți, fiindcă eu credeam că noi doi eram, mai ales, prieteni.

P.S. Nu am făcut comentarii despre numeroasele greșeli flagrante de gramatică, de ortografie sau de editare din text, dar, pentru ca Dna Lia Lucia Epure să beneficieze și dumneaei de un folos pozitiv, citez ultima propoziție a articolului: „Incredibil cât de jos aşează unii … scaunul …. culturii.” Citez pentru a semnala că forma corectă a verbului „a (se) așeza”, la modul indicativ, timpul prezent, persoana a treia singular și plural este „așază”, nu „așează”

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (I)

Posted on by

„Ziua de Vest” îmi face „cinstea”, în ultima lună și jumătate, să mă gratuleze cu două articole anonime. Celui dintâi (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/62864-muzeul-de-arta-timoara-intre-conceptualitate-si-reptilieni-care-cenzureaza) nu i-am răspuns fiindcă erau acuze ridicole. Dar textul apărut vineri, 12 august, în „Ziua de Vest”, cu titlul „Șarpele cu clopoței: Marcel Tolcea” (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea), deși, aparent, are treabă tot cu mine, în realitatea țintește altceva. Articolul apărut acum este o diversiune ce speră mă pună în conflict cu președintele Consiliului Județean Timiș, Sorin Grindeanu. Nu am niciun conflict cu Dl Grindeanu dintr-un motiv extrem de simplu: nu ne-am intersectat cu niciun prilej, nu mi-a făcut nimic. Dacă intenția mea ar fi fost să îi atrag în acest presupus război pe liderii CJT, evident nu i-aș fi adresat exact același Memoriu și Doamnei Roxana Iliescu, vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș. Persoana despre care, în 7 iulie, anonimul scria așa: „Nu ştim cine este interesat de fotoliul de director al MArT: feţe noi, feţe vechi… Marcel Tolcea a rămas cu un os de peşte în gât după demiterea din funcţie; domnia sa era cunoscut ca un apropiat al băsiştilor, iar acum, dacă domnişoara vice al CJT este de la PMP-ul lui Băsescu, poate învie şi cadavrele reptiliene.”
Ceva, de fapt, nimic nu se potrivește în tentativa de a-l introduce în joc pe Sorin Grindeanu. Așa cum a și spus președintele CJT, nu Grindeanu a orchestrat debarcarea mea, nu Grindeanu a acceptat să se înscrie numai și numai Neumann la concursul de manager al MArT. Dar, mai ales, nu Dl Grindeanu a făcut tot șirul de numiri, concursuri în afara legii la Muzeul de Artă. Despre acestea din urmă, a întrebat și Dna Brândușa Armanca la conferința de presă. Ideea de a o fi instigat pe Dna Armanca e ridicolă, dar și neacoperită de fapte. Ca dovadă, Dna Armanca nu știa nici de Memoriul depus la CJT, nici de răspunsul aberant pe care șefa Serviciului de Resurse umane mi l-a trimis, conform căruia, „CJT nu are competența legală de a verifica, cenzura sau anula un concurs de recrutare organizat de o instituție din subordinea sa care are personalitate juridică”.
De fapt, eu speram din toată inima să primesc un asemenea răspuns din partea Doamnei Lăcrămioara Petrișor, șefa de la Resurse Umane a CJT, fiindcă numai așa puteam merge mai departe: la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii
Nu în ultimul rând aș sublinia paradoxul logic al celor două articole în care sunt acuzat că aș râvni la scaunul lui Victor Neumann. Cu PSD-ul în fruntea CJT și cu un președinte despre care „Ziua de Vest” insinuează că eu l-aș șicana, cum aș putea spera să am cea mai mică șansă la conducerea MArT?
Așadar, nu am nicio adversitate cu Dl Grindeanu și, evident, nu doresc să concurez pentru postul de manager al Muzeului de Artă în eventualitatea că Victor Neumann va demisiona sau va fi silit să plece. Nu sunt interesat de fotoliul de manager, ci sunt foarte îngrijorat că, în acești ultimi trei ani, a fost compromisă o instituție pe care nu eu am creat-o, ci a fost rodul pasiunii și competenței unor specialiști minunați. Majoritatea nu mai sunt acolo. Mă gândesc aici la Doamnele Rodica Vârtaciu, Marcela Oprescu, Sabina Pârvulescu, Elena Miklosik, Ileana Pintilie, Maria Albani, Irina Coman, la Domnii Dan Palade și Alin Stoenescu ș.a.
Dar să nu uit de textul de acum, așa că mă voi referi la unele pasajele în care sunt incriminat. Și încep cu… începutul:
„Nu de mult am mai vorbit despre faptul că domnului Marcel Tolcea îi plac scaunele. În cazul de faţă, îi place scaunul lui Neumann. Scaunul de director de la Muzeului de Artă Timişoara (MArT).”
Un mai nefericit început de articol nici că se putea! De îndată ce vorbești în MArT despre „scaunul lui Neumann” lumea pufnește într-un râs isteric. Bineînțeles, pe ascuns, să nu fie turnați. De ce? Acum doi ani, pe adresa managerului MArT a sosit un colet de la București în care se odihnea, bine împachetat, un consistent excrement uman. (http://oradearad.oradestiri.ro/colet-suspect-la-muzeul-de-arta-din-timisoara#.V642LYCUOwI)
Umorul involuntar este dublat și de un absurd involuntar:
„Pentru că-i lipseşte bărbăţia de a se arăta direct şi să lupte pe faţă, cerând deschis , după modelul politic băsist , chiar dacă nimeni nu te vrea, Marcel Tolcea bagă băţul prin găurile gardurilor unora dintre persoanele de aceeaşi natură şi factură, pe care le aruncă-n faţă, pe post de buzdugane. Şi dă-i şi critică-l pe directorul MArT Victor Neumann, că nu se înţelege lumea din muzeu, că sunt tensiuni, că a dispărut fenomenul artistic, că se face istorie. În tot acest răstimp, reptilianul stă la pândă şi doar prin comentarii conexe pe internet, susţinând cele scrise în sesizările la adresa lui Neumann.”
Trebuie să fii idiot să îi reproșezi cuiva că nu e bărbat fiindcă nu își asumă ceva tocmai într-un articol… anonim. Ca să înțelegeți ce vrea să spună presupusul meu anonimat, în urmă cu mai multe luni, a apărut o pagină de Facebook cu titlul Salvați Muzeul de Artă (https://www.facebook.com/MuzeuldeArtanuealuiVN/) care a pornit la drum cu o reacție a Doamnei Rodica Vârtaciu, fostă șefă a Secției de Artă a Muzeului Banatului. (http://www.pressalert.ro/2016/06/fosta-sefa-a-sectiei-de-arta-a-muzeului-de-arta-din-timisoara-scrisoare-deschisa-despre-soarta-muzeului-cum-il-inteapa-pe-actualul-director/) Doamna Vârtaciu constata că, practic, MArT nu mai este un muzeu de artă, ci unul de istorie conceptuală, iar banii publici cheltuiți cu evenimente de acest fel nu justifică, în niciun fel, statutul de muzeu de artă; că specialiștii sunt recrutați din rândul istoricilor, de fapt al doctoranzilor lui V.N.; că multe concursuri de ocupare a posturilor au o bibliografie aberantă, din cărțile lui Victor Neumann ș.a.m.d.!
Nu m-am ascuns că sunt și eu implicat în redactarea acestei pagini. Încă de la prima postare, am scris „O pagină sintetizată de M.T.” fiindcă, evident, informațiile provin de la actuali sau foști angajați ai instituției. De când am plecat de la MArT, nu am scris niciodată nimic de rău despre managementul lui V.N. Acum câteva luni, am constatat, într-o scrisoare deschisă, că ilustrul nostru istoric a șters de pe pagina web a Muzeului toată activitatea instituției de dinaintea venirii sale. Tocmai el, un distins istoric, promotor neobosit al valorilor europene și al moralității civice! Nu mi-a răspuns nici astăzi.
Atunci când a venit vremea să primim niște răspunsuri oficiale, mi-am asumat acest lucru și am depus un memoriu la CJT, împreună cu o jurnalistă. O petiție în care nu „mă dau cu părerea prin comentarii conexe”, ci am întrebat la CJT dacă, la concursul Dnei Iulia Ban pentru ocuparea postului de contabil-șef, au fost respectate cerințele Legii 112 /2016. Atât. Ce era mare lucru în chestia asta, nu știu.
Nici pe pagina Salvați Muzeul de Artă, nici în petiții nu am abordat lucruri ce țin de comportamentul managerului. Consider că Dl Neumann este un foarte bun specialist în istorie și mi se pare nepoliticos să vorbim în public despre altceva decât despre respectarea legii și despre principii. În acest sens, în plus față de întrebarea cu privire la organizarea concursului pentru postul de contabil-șef din petiția adresată CJT, voi depune la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii sesizări cu privire la lucruri ce țin de fapte și se repercutează direct asupra instituției:
a. angajări repetate în afara profilului muzeului;
b. comisii în care au fost cooptate persoane fără nicio competență în domenii specializate (comisia pentru ocuparea postului de muzeograf I a fost alcătuită din trei profesori universitari cu specialitatea istorie, engleză și latină);
c. stabilirea unei bibliografii din cărțile managerului, ignorând prevederile legale (o reacție, în acest sens, a apărut și în nr.28/2016 al „României literare”, sub semnătura lui Petre Tănăsoaica);
d. nerespectarea condițiilor legale în numirea șefilor de secție;
e. angajarea unor persoane pe o funcție și „folosirea” acestora în cu totul alte compartimente;
f. anularea, fără niciun temei legal, a unui concurs pentru ocuparea postului de cercetător științific;
g. angajarea preferențială a unor persoane din anturajul managerului: doctoranzi, școala doctorală, partenera de viață a unui membru în Consiliul științific;
h. organizarea unor expoziții, cu un buget disproporționat, unor persoane din Consiliul științific;
i. blocarea administrativă a unor acte prin neexercitarea semnăturii pentru unele decizii pe care managerul le-a impus;
j. contracte păguboase pentru muzeu în alocarea veniturilor din vânzarea biletelor;
k. ignorarea flagrantă a regulilor administrative: depunerea raportului de activitate la două săptămâni după expirarea termenului;
l. nedepunerea Declarației de venituri și interese pentru 2014 și 2015;
m. folosirea abuzivă a unor bunuri de patrimoniu muzeal în interes personal de către manager;
n. absența de la locul de muncă a managerului V.N., în interes personal, fără aprobarea CJT, fapt ce prejudiciază bugetul de stat: fiind angajat cu cumul, managerul nu beneficiază de concediu plătit;
o. pontarea unor persoane fără ca acestea să fi fost prezente la serviciu.

(va urma)

Despre o nouă impostură academică, sforării manageriale și vechi complicități rușinoase

Posted on by

Domnule Rector al Universității de Vest,
Prof. dr. Marilen Pirtea,

Subsemnatul, Prof. Dr. Marcel Tolcea, profesor la Facultatea de Filosofie, Șțiințe Politice și ale Comunicării, prin prezenta, vă rog să aprobați ca, începând in luna iulie a.c., să fac parte din toate comisiile de doctorat sau de ocupare a posturilor didactice de la toate facultățile Universității de Vest.
Chiar dacă o asemenea cerere vă poate face să credeți că nu sunt în toate facultățile (sic!) mintale, vă atrag atenția că precedentul incompetenței academice perfecte a fost creat de două dintre colegele noastre: Doamna Conf. dr. Dana Percec, decanul Facultății de Litere, și Doamna conf. dr. Valy Ceia, prodecanul aceleiași facultăți.
Dacă distinsele doamne au acceptat să facă parte dintr-o comisie de angajare a șefului de secție de la Muzeul de Artă, la finele lunii iunie a.c., fără să aibă nicio legătură cu domeniul, socotesc că și eu pot face cu succes unei prezențe în orice comisie din cadrul UVT.
Cu cele mai bune gânduri,
Prof. dr. Marcel Tolcea

Știu că sunteți nedumeriți după citirea acestei, desigur, ipotetice adrese către Rectorul UVT.
Și totuși, cred că, în cazul concursului organizat astfel de managerul Neumann, avem de-a face cu un abuz din exact aceeași familie de abuzuri ca referatele universitarilor la cărțile de așa-zisă cercetare științifică ale deținuților.
O impostură dublată, de această dată, de o batjocorire a calității de universitar. Care este folosită, la fel cum au fost folosite referatele universitarilor, pentru a valida un concurs. Un concurs strâmb și ridicol manipulat, conform unei minime logici, de Prof. dr. Victor Neumann, managerul Muzeului de Artă. Căci de ce ai dori să ai în comisie asemenea membri total habarniști decât pentru a putea da mai ales subiecte din propria operă istorică fără nicio legătură cu acest post, cu muzeografia, cu arta în general?
Sigur, nu aș vrea să se înțeleagă, din cele de mai sus, că aș intenționa să arunc vreo umbră asupra calităților intelectuale și competențelor colegelor de la UVT. Nici vorbă. Vreau doar să le amintesc că unii dintre colegi au spus nu unei asemenea oferte și, mai ales, că buna reputație se câștigă greu, dar se poate pierde într-o clipită.
Și, evident, aș vrea să zăbovesc o clipită asupra faptului că faptele noastre individuale (chiar cele făcute tiptil!) nu ne reprezintă doar pe noi, ci și, fatalmente, trag spre ele imaginea UVT. A mediului universitar de fapt. Unde, sper, ne mândrim cu ceea ce suntem.
Nu în ultimul rând, sunt curios cum a fost aprobată o asemenea comisie ridicolă de către Consiliul Județean Timiș, de către Comisia de Cultură al cărei șef a fost dl Adrian Negoiță, sindicalist de COMTIM și proaspăt absolvent la UVT, de un an.

Un semnal de alarmă al unei reputate specialiste față de abuzurile de la Muzeul de Artă Timișoara

Posted on by

Am primit textul de mai jos semnat de o reputată specialistă în domeniul muzeografiei, Doamna Prof. Dr. Rodica Vârtaciu. Domnia sa afost o lungă perioadă șefa Secției de Artă a Muzeului Banatului, secție care s-a desprins în 2006 și a devenit Muzeul de Artă. Am scris și eu despre faptul că pagina web a Muzeului de Artă ignoră tot ce a existat înaintea Dlui Neumann, dar fără niciun folos. Puteam fi ușor bănuit de subiectivism, fiindcă era vorba despre perioada de 7 ani în care am gestionat treburile Muzeului. Fiindcă sunt convins că presa timișoreană nu se va grăbi să semnaleze acest text, îl găzduiesc mai jos:

Mai avem nevoie de specialiști?

Schimbările survenite în ultimul timp la Muzeul de Artă Timișoara distanțează în prezent această instituție de muzeele de artă din România. Acest muzeu a fost foarte cunoscut în țară și nu numai, prin valoarea colecțiilor sale constituite printre primele din țară, încă din secolul al XIX-lea, prin valoarea activității sale muzeografice și, nu în ultimul rând, prin valoarea personalului care în ultimul secol a activat în cadrul acestui muzeu.
Încetul cu încetul orientarea muzeului s-a îndepărtat de legislația promovată de Ministerul Culturii, atingând domenii adiacente cercetării în istoria artei și în muzeografia de artă, tinzând să acopere domenii de istorie culturală, interacțiuni între acestea, dominate de cercetările conceptuale. Faptul nu ar fi decât benefic, ducând la modernizarea activității muzeului, dar… toate acestea se fac în detrimentul normelor de existență a unui muzeu de artă, în care primează cercetarea, expunerea și promovarea colecției muzeului în primul rând. Datorită existenței acestei colecții trăiește și funcționează acest muzeu și ea impune reguli de funcționare promovate de legislația în vigoare emisă de Ministerul Culturii. Din păcate, domnul director Victor Neumann se pare că nu are înțelegere pentru legislația impusă în muzeologia de artă. Prin pensionarea unor muzeografi de valoare, personalul muzeului nu a fost îmbogățit cu muzeografi cu studii de specialitate sau care au fost formați la cursurile de perfecționare organizare de Centrul de Pregătire Profesională în Cultură inițiate de Ministerul Culturii, muzeografi care să studieze în primul rând colecția și viața artistică a ariei culturale de care aparținem, activitatea acestora trebuind să vizeze clasarea colecției după cele mai noi norme muzeologice, elaborarea de tematici expoziționale și desfășurarea unor cercetări specifice patrimoniului muzeal. Angajarea în acest muzeu se desfășoară foarte original după o bibliografie unică în țară, în care predomină cărțile domnului director Victor Neumann, care, chiar dacă sunt apreciate în domeniul istoriei, filosofiei, interculturalității și conceptualității, nu dispun de materialul de bază necesar unui muzeograf de artă.
Îmi permit să amintesc de Regulamentul cadru aprobat prin H.G. 286 din 23 martie 2011, în care sunt menționate condițiile de angajare în muzeele de artă din România, de înscriere la examenele de angajare și promovare. Sunt cerute în primul rând studii de istoria artei sau de istoria și teoria artelor, cursurile de perfecționare amintite anterior sau masterate în specialitatea istoria artei. Probele de concurs conțin:
1. Interviu 30 % din nota finală: 2. Probă teoretică istoria artelor, în special, artă românească până în contemporaneitate 70 % din nota finală.
A. test de cunoștinte de specialitate, în acest caz de muzeografie, 70 % din nota finală. B. test din legislația de specialitate 30 % din nota finală.
Se trec astfel în revistă cunoștințele necesare specialității respective și a legislației, în primul rând al Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311 din 2003 modificată prin legea nr. 12 din 11 ianuarie 2006. Toate aceste informații se găsesc pe site-ul Ministerul Culturii, putând consultate printr-o simplă accesare a acestui site. De reținut însă bibliografia de bază cerută unde apar numele profesorilor eminenți care au pus bazele muzeografiei moderne românești, dar care nu cuprinde în acest domeniu cărțile domnului Victor Neumann, acestea din urmă abundând în bibliografia examenelor de angajare în Muzeul de Artă Timișoara. Se pregătește acum angajarea pentru posturile de muzeografi și chiar șef de secție de specialitate. În special pentru postul de șef de secție de specialitate este necesar ca și la celelalte muzee din România să participe un muzeograf cu reale cunoștințe în domeniul colecției, a activității muzeale, a constituirii și dezvoltării patrimoniului muzeal, a normelor de clasare a bunurilor culturale din patrimoniul muzeului și ale principiilor de organizare expozițională și care are o vechime în activitatea instituției muzeale. Din publicarea bibliografiei și a celorlalte cerințe solicitate de Muzeul de Artă Timișoara în vederea angajării nu apare nimic din toate acestea.
Este de întrebat Consiliul Județean Timiș, care doar gestionează Muzeul de Artă Timișoara, de ce nu consultă hotărârile legale inițiate de Ministerul Culturii în domeniu, valabile pentru toate muzeele din țară și, în primul rând, nu consultă statutul de funcțiuni conc eput de Ministerul Culturii.
Faptul că domnul director Victor Neumann desconsideră prin afirmații publice fostul personal al muzeului care a ridicat în condiții de multe ori vitrege această instituție, desconsiderând activitatea și publicațiile lor nu face cinste unei personalități care se vrea în primele rânduri ale activității culturale a orașului, fapt remarcat și prin inserarea numelui său și a funcției până și pe bannerele de promovare ale evenimentelor muzeului.
Ca și o ultimă acțiune de desconsiderare a foștilor muzeografi este și remarca din partea directorului muzeului de a opri foștii angajați să mai colaboreze cu personalul actual al instituției. Țin să menționez că în multe muzee din Europa sunt promovate activități speciale cu fostul personal, concretizate în întâlniri sau ateliere de studiu, unde se poate transmite din experiența acestora celor mai tineri.
Articolul de față nu dorește decât să reinstaureze locul pe care Muzeul de Artă Timișoara trebuie să îl reia printre marile muzee ale României cu care la un moment dat a fost alături la manifestările specifice acestora. Până acum, de la deschiderea sa în Palatul Baroc, Muzeul de Artă Timișoara nu s-a prezentat țării cu o mare sesiune științifică pe probleme de artă, conservare și expoziții, de modernizare a activității și nu a organizat evenimente majore legate de colecția sa de artă și de aria noastră culturală, la care să participe colegi din țară și străinătate, organizată la nivel european. Cred că este foarte importantă formarea specialiștilor și valorificarea cunoștințelor acestora, care sunt în general greu dobândite și care, din păcate, nu sunt la justa lor valoare evaluate în momentul de față. Să nu ne mirăm atunci dacă nu suntem competitivi și participanți la marile evenimente internaționale în domeniu, iar publicațiile noastre nu apar în bibliografia altor muzee.

Cercetător principal I
Prof.dr. Rodica Vârtaciu,
Fost șef al Secției de Artă

Transparență/Transcendență – un text din catalogul unei mirabile expoziții Oravitzan – Nemțoi la Viena

Posted on by

Vinerea recentă a adus în peisajul vienez a nouă galerie de artă: FivePlusFineArts, prima galerie privată de artă românescă la Viena. Pentru a o inaugura, Domnul Valetin Tarus i-a invitat pe Silviu Oravitzan și pe Ioan Nemțoi, într-un proiect gândit și curatoriat de Annamaria Altmann. Textul de mai jos face parte din albumul dedicat evenimentului, în germană și engleză, Travelling Lights, în care alături de curator și de subsemnatul, semnează și Laura-Maria Altmann.

 

1. Anamaria Altmann a găsit cu justețe cele două concepte ce definesc creația lui Silviu Oravitzan și Ioan Nemțoi: Transparență și Transcendență.

Pentru Silviu Oravitzan, Trancendența nu înseamnă doar intuiția puternică  unui Dincolo, ci, mai ales, a unui Principiu Creator ce „vorbește”, prin Geometrie, limba de dinaintea Genezei. De fapt, o muzică a Geometriei pe care, pentru a o auzi, e nevoie să te golești de imagini, de zgura cotidianului, într-un veritabil demers spiritiual. În vreme ce arta lui Oravitzan resemnifică, grafic, Cerul Splendorii, al Plenitudinii și Promisiunii, sculpturile lui Ioan Nemțoi descriu — cu Ochiul Inimii — un Cer Coborât, Epifanic, al Forței și Armoniei. Lucrările sale sunt când niște litere meteorice[i] ale Cerului ce pregătesc același moment al Genezei, când ipostaze ale unui foc cosmic misterios, purificator, când „matrici” ale unui necesare ordonări a Haosului. Sigur că această nevoie de a ordona Lumea se exprimă în diverse modalități, dintre care esențiale mi se par a fi, în creația celor doi artiști, tema Centrului și a Luminii. Cu diferențe însă în cazul fiecăruia. În timp ce, la Oravitzan, Centrul este jubilativ, este premisa privirii, este prezența absolută, sursă a Luminii, Nemțoi mi se pare că descrie lumea ca un exil, ca o îndepărtare de Centru, ca un pelerinaj în afara Centrului. Dar un exil fericit, jubalativ, fiindcă Cerul său, asemenea lucrărilor sale din sticlă, își asumă Transparența asemenea unei promisiuni.

Exact în acest interval, al promisiunii, al așteptării, în care cei doi artiști creează și dau sens Artei.

2. Dacă ar fi să exprim cât mai succint raportul dintre transparență și transcendență, poate că aș recurge la o exprimare mai degrabă poetică. Sau care, cum se va vedea, doar pare poetică:

Zeii preferă să se lase ghiciți în umbra unei însorite după-amieze italiene inventate de Giorgio de Chirico.

Am folosit cuvântul „zei” pentru „transcendență” într-un mod nu neapărat exact. Ei, zei — de fapt mitologia — „trădează”, „vulgarizează” semantica cuvântului „transcendență”: mai întâi o fac inteligibilă, apoi o umanizează și, nu în cele din urmă, o aservesc unui scop cu osebire moral. La fel cum face și religiile sau orice sisteme parareligioase mai ales îns pațiul european. De unde am putea conchide că religiosul/parareligiosul nu are o relație neapărat dezinteresată cu Transcendența. Asta fiindcă, fundamental, Transcendentalul este incongnoscibil, infinit, inexprimabil, paradoxal, în afara puterii noastre de judecare secvențială și logică. Într-un anume fel, dacă se poate spune așa, Transcendentul începe acolo unde  se termină „toată înțelegerea” și începe locul intuiției intelective, ambiguității, paradoxului cognitiv, catharsis-ului magic clamat încă de Aristotel. Fiindcă metafizicienii, filosofii și artiștii nu au nevoie de o un marketing al Transcendentalului, de o dogmă fatalmente polemică, de parabole vulgarizatoare sau de o morală coercitivă, sunt înclinat să cred că aceștia sunt, dacă nu mai buni, oricum mai dezinteresați gestionari ai Transcendenței decât de „funcționarii divini”.

De câte ori vine vorba despre această „demascare a Absolutului” (Mihail Avramescu), trimit la viziunea din celebra Yi-King, Cartea transformărilor, unde Transcendentul nu are nume, nu are biografia tulbure a mitologiei grecești sau cine știe ce exigențe, ci este reprezentat de două hipostaze: Perfecţiunea pasivă şi Perfecţiunea activă. Perfecțiunea pasivă, care se nu se lasă cunoscută, este simbolizată printr-o linie continua, iar Perfecțiunea Activă, care se lasă cunoscută, este simbolizată printr-o linie întreruptă. Adică 0 și 1, în exprimarea modernă a ciberneticii.

Revenind la propoziția pe care o propuneam la începutul acestor rânduri, să vedem ce rezultă dincolo de candoarea ei poetică. Mai întâi, că Transcendența și Transparența nu se pot întâlni decât în Lumină. Or, raportul Transcendență-Transparență nu ar putea fi mai bine exemplificat decât de apariția stilului gotic a cărui „inovație” fundamental rămâne vitraliul. Fără lumina ce face din vitralii o carte mută, mutus liber, catedrala ar fi rămas o simplă clădire! (Să nu uităm, punctul de plecare al construcției catedralelor este legat tot de raportul lumină-transcendență: de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, exact la ora amiezii, cu ajutorul unui băț, gnomon, se trasează axele nord-sud, est-vest, cardo și decumanus, ce orientează cu precizie altarul spre Est.)

Și în kabbală și ezoterismul islamic, darul profeției este intim legat de facultatea clarviziunii. Nu este vorba despre darul de a vedea nu în viitor, ci de a penetra opacitatea istoriei cu ochiul minții, de a stră-vedea cele văzute dincolo de epiderma lor tranzitorie. În acest sens, și Chagall, și Paul Claudel, de pildă, conferă transparenței un sens profetic, vizionar, fiindcă nici femeia însărcinată, nici vitele sale cu viței în burtă, nici „marea cu măruntaiele ei de strugure” nu sunt imagini ale unor corpuri transparente din prezentul clipei imanente, ci potențialități, meta-realități ale unei transcendențe mirabile.

Dacă Dumnezeu s-ar privi în oglindă, desigur că argintul s-ar preface în Transparența Sublimă!

 

 

[i] Tema pietrelor celeste este una dintre marile teme ale religiilor revelate, de la Bethel, Graalul sau Kaaba.

Astăzi, poetul și teoreticianul literar Prof. univ. dr. Ion Pop primește „Premiul Petre Stoica”

Posted on by

A treia ediție a Premiului Petre Stoica, acordat de Fundația Pax în colaborare cu Filiala Timiș a Uniunii Scriitorilor din România, va avea loc astăzi, de la ora 17,00, în Aula Bibliotecii Universitare Eugen Todoran.

Ediția din acest an înseamnă, alături de celebrarea universitarului, poetului și teoreticianului literar Ion Pop, și lansarea volumului de poezii inedite  11 adnotări lirice la covoarele Șerbanei, apărut la editura Brumar.

Despre felul în care acest volum inedit a apărut, în textul de mai jos:

11 adnotări lirice la covoarele Șerbanei, Brumar, 2013

 

Cine oare mai credea/spera că vom putea citi un volum inedit de Petre Stoica?

Cu siguranță, nimeni! 

Și totuși, cartea de față, cuprinzând 11 adnotări lirice la tapiseriile artistei plastice Șerbana Drăgoescu, este o apariție inedită și, fără îndoială, neașteptată, surprinzătoare. 

Neașteptată, fiindcă Petre Stoica a fost unul dintre cei mai laborioși poeți ai literaturii române, publicând — cu o regularitate de orologiu suav —, câte un volum nou cel puțin o dată la trei ani. Asta, numai între 1966 și 1985. Ceea ce a însemnat, alături de volumele antologice, peste 40 de volume!

Surprinzătoare, mai întâi, prin caracterul ei de circumstanță, ceea ce, la un poet ireverențios cu poncifele, iconoclast, demitizant, e aproape de neimaginat. Și totuși, e o poezie circumstanțială  în sensul goethean al cuvântului, căci Goethe credea că poezia de circumstanță, legată de un eveniment din imediat, aparent fără miză, înrădăcinează poezia în contemporaneitate. Surprinzătoare, apoi, prin tonul elegiac, profund, prin neliniștea și cutremurarea în fața trecerii timpului, prefigurând, prin tonalitatea solemnă, singularul său volum din 1977, O nuntă de cenușă, scris, în contrast cu celelalte volume ale sale, într-un registru complet diferit.

Asemenea oricărei surprize, și cartea de față are o istorie ce pune în evidență deplina adecvare cu tema textelor poetice: dacă ele, textele, abordează în cheie lirică tema unor covoare ale artistei Șerbana Drăgoescu, firul destinului ce a condus la descoperirea, editarea și apariția acestui volum este încă și mai tulburător.

Așadar, întâlnirea cu protagonista poemelor.

Pe la mijlocul lui 2009, Doamna Profesor Alexandra Titu mi-a propus o lansare de carte aparte la Muzeul de Artă din Timișoara: un pictor român născut la Paris, cu studii la celebra școală Julian, redutabil problemist în șah. Cartea, jumătate în franceză, jumătate în română, îi aparținea lui Radu Drăgoescu, un nume despre care nu auzisem. Familiar însă îmi era numele fiicei autorului, Doamna Șerbana Drăgoescu, cu care am convenito întâlnire pentru a stabili detaliile de rigoare.
Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau  pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca și cum le-aș fi făcut cunoștință: Petre Stoica. Apoi am adăugat: „A plecat anul ăsta, în 21 martie”, A tresărit, s-a reașezat și, vizibil tulburată, mi-a spus că l-a cunoscut cu mulți ani în urmă, că încă nu știe dacă l-a iertat, și că el, Petre, i-a dedicat un ciclu de poeme. De mult!

Mi-a promis că îmi va trimite originalul. Așa a fost. Mi-a adăugat un CD cu o înregistrare de la un vernisaj la Muzeul de Artă al României din ianuarie 1981, când expoziția sa, Spirale, a fost vernisată de Ioan Grigorescu, Radu Ionescu și Gaston Cosma, iar  Ovidiu Iuliu Moldovan a recitat chiar poeziile scrise, în 1975, de către Petre Stoica pentru tapiseriile Șerbanei.

Întâlnirea noastră a fost acum patru ani și, de atunci, lucrurile au intrat pe un făgaș mai precis.

Fundația Pax 21 a instituit Premiul Petre Stoica decernat, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, anual, unei personalități culturale de prestigiu. Prima ediție a consemnat numele lui Șerban Foarță, ediția a doua l-a omagiat pe Dorin Tudoran, iar anul acesta va fi sărbătorit profesorul universitar, criticul și poetul clujean Ion Pop. 

Dar șirul coincidențelor din trama și urzeala tapiseriei subtile nu s-a sfârșit atuncicând Doamna Șe rbana Drăgoescu l-a redescoperit, în efigia imaginii, pe Poetul despre care nu mai știa aproape nimic. În vara aceasta, când l-am sunat pe Radu Stoica — fiul lui Petre Stoica — pentru a-i cere permisiunea editării manuscrisului, i-am vorbit și despre destinatara poemelor. Nu o cunoscuse! Vorbeam cu el pentru prima oară despre volumul inedit, despre ce conține și, amândoi, ne bucuram că va fi o surpriză!

A doua zi, Radu m-a sunat pentru a-mi spune doar atât:

„Șerbana Drăgoescu a murit ieri seară! Chiar în ziua în care am vorbit despre tata, despre carte și ea !”

La plecarea de la Muzeul de Artă Timișoara

Posted on by

Am ezitat să scriu, ieri, despre plecarea de la Muzeul de Artă. A fost ziua mea de naștere și mi se părea stupid.

O fac astăzi fiindcă trebuie să scriu câteva lucruri ce mi se par importante.

Am primit sute de mesaje pe Facebook și zeci de telefoane în care prieteni, apropiați, cunoștințe sau, pur și simplu, necunoscuți mă consolau pentru ceea ce mi s-a întâmplat.

Nu vreau să spun deloc că am asistat indiferent la mazilirea mea în plenul Consiliului Județean Timiș așa cum aș fi asistat la o piesă – proastă! – de teatru! Nici vorbă!

Am avut însă  – trebuie să recunosc – o ușurare sufletească.

De la alegerile locale încoace știam foarte clar că nu eram deloc agreat de noua conducere. Domnul Bojin mi-a și spus asta, iar unii dintre consilieri sau sfătuitori îi masau zilnic tiroida împotriva mea. Și aveau, recunosc, toate motivele să o facă: nici nu mă făcusem preș în fața noului șef, nu tăceam diplomatic, ci, culmea, scriam pe blogul meu tot soiul de „răutăcisme” despre Ponta, Antonescu, Șova sau alții ca ei din USL.

Am fost mustrat pentru asta și de oameni apropiați mie care mă sfătuiau să îmi țin gura. Probabil că nici ei nu înțelegeau că schimbarea mea era iminentă din cel puțin două motive: îi înfruntam, iar postul trebuia dat cuiva care a făcut servicii în timpul campaniei. Ca să nu spun că, de meserie, cred că sunt intelectual, nu director!

Așa că am continuat să scriu ceea ce gândeam. Cu o, totuși, necesară cezură: era total nepotrivit să scriu despre cei de pe plan local. (Știam că o să am timp să mă ocup de ei după ce voi pleca.)

Așadar, îndepărtarea mea de la Muzeul de Artă este și o reverență pe care Dl Bojin o face fierei (bilei) mele care, fiindcă nu face politică, e și ea… om.

Dar nu despre cei cu care nu am nimic în comun vreau să scriu astăzi. Nu!

Întâi de toate vreau să le mulțumesc colegilor mei, colaboratorilor de la muzeu cu care, în condiții de avarie de personal, de fonduri și de salarizare, am făcut ceea ce am făcut. Atât cât a fost! Le sunt recunoscător tuturor, de la muzeografi, conservatori, serviciul financiar contabil, administrație, supraveghetori, diverse compartimente…

La plecare, vreau să îmi cer scuze unora care au așteptat să fiu o mână forte și să mă impun în forță. Mărturisesc că am un mare defect : nu știu să fiu șeful unor oameni de cultură, ci cred că ar fi trebuit să fiu ambasadorul lor. Din această pricină nu am avut „autoritatea” de a tutui pe nimeni care, pe scara ierarhiei, se află la baza ei. Din această pricină nu am urlat la nimeni și nici nu am crezut de cuviință că am dreptul să admonestez pe cineva cu epoleții funcției în gură.

Îi mulțumesc mult fostului președinte al CJT, Costi Ostaficiuc, fiindcă, realmente, a iubit și a fost mândru de Muzeul de Artă și a făcut tot posibilul să finalizăm etape importante în proiectul de restaurare.

Apreciez mult că nu mi-a cerut să intru în PDL și că niciodată nu s-a purtat cu mine ca un șef!

Evident, țin să le mulțumesc mult celor care s-au implicat – sentimental-financiar – în proiectele Muzeului.

Încep cu Mioara Simcelescu despre care lumea ar trebui să știe că prezența donației Baba la Timișoara i se datorește în bună măsură încă înainte de 2006. Personal, țin să îi mulțumesc pentru generozitatea ei datorită căreia am putut să organizez expoziții internaționale cu un buget de reprezentare inexistent. (Ca să înțelegeți ce vreau să spun, atunci când primești o delegație de artiști, critici, curatori, ai nevoie de bani pentru casă-masă!)

Îi mulțumesc din inimă lui Nicole Tender al cărei entuziasm a însemnat nu doar bani mulți ci și prezențe diplomatice, artistice sau financiare la cel mai înalt nivel.

Lui Andrei Herczeg și Lucian Perescu li se cuvine recunoștința mea fiindcă, atunci când, împreună, am învățat să iubim tot mai mult arta contemporană, Muzeul a devenit copilul lor adoptat.

Cât privește oamenii care m-au sfătuit și învățat, datorez mult Doamnei Anamaria Altmann, Doamnei Marcela Oprescu, Doamnei Maria Albani, Doamnei Ileana Pintilie, domnilor Diet Sayler, Virgil Nițulescu, Coriolan Babeți, Silviu Oravitzan, Dan Palade, Samuel Tastet și alții cărora le cer scuze că nu îi amintesc acum.

Tuturor, întreaga mea gratitudine!

 

Șutim o reformă? În loc de Programul Prima Casă, ia băgați Programul Primul Picasso!

Posted on by

După ce hoții din România au șutit olandezilor, în mai puțin de 60 de secunde, 7 tablouri de milioane de euro, impresionismul occidentalilor despre noi s-a multiplicat la cubism!

După era primitivă a datului cu jula, numită julasic, iată că românul a trecut cu brio în era furatului simezozoic, adică a furatului de pe simeze.

Și lucrurile nu se opresc aici!

Din mărturiile rafinaților pinacotiști prinși de Poliția română aflăm că, de fapt, ei nici nu știau ce înstrăinează!

Astfel, unul dintre ei a și spus că numele autorului unei pânze, Matisse, seamănă cu Matiz.

Ei bine, nu vă grăbiți să vă dați mai deștepți. Sau mai culți!

Asemenea confuzii există și în lumea fotbalului, unde nici până astăzi nu e prea sigur dacă în meciul Toulouse-Lautrec bate Toulouse!

După cum, la fel de amețitor ambiguă e formula Prima Casă  în cazul lui Năstase Șase Case.

Evident, cu gândul la el am propus social-democrației noastre de salon un program de colecționari: Programul Primul Picasso!

Sau, cu gândul la alt spaniol: Dali clasei munșitoari, cum ar grăi Doamna Pivnișeru.