Scrisoare către mine, Copilul

Înainte de a-ți scrie, dragul meu Copil despre care bănuiesc că încă te ascunzi în mine, mă întreb cărui Copil mă adresez au acum.

Celui care, parafrazându-l Nichita Stănescu, aștepta să vadă lumea asemenea unui cosmonaut luna ascultând-o prin inima mamei, acolo, în „divinul lichid amniotic”?

Infantelui — adică acelei ființe care, în limba latină, înseamnă „cel care nu vorbește”, dar gângurește la umbra albă a sânului mamei? Copilului care a învățat să vorbească  o limbă senină cu, deopotrivă, gura, mâinile, ochii, stomacul și umbra tremurătoare?

Celui care, la 7 ani, a primit în dar cititul   de la o zână despre care părinții i-au spus că este o persoană obișnuită, de fapt o „Doamnă Învățătoare”?

Celui care a plâns la „Puiul”, „Singur pe lume”, „Cireșarii”, „După 20 de ani”, „Cișmigiu & Company”, „Elevul Dima dintr-a șaptea”, „Love Story”?

Celui care credea că lucrurile, plantele și animalele înțeleg absolut tot ce vorbim dar nu se exprimă fiindcă ne-am speria?

Celui care a visat să devină — în ordine cronologică — zmeu bun, cosmonaut, vânzător de înghețată,  scafandru, milițian/polițist, fotbalist, explorator, actor, medic, profesor?

Celui care a descoperit că suma dintre bucurie + bătăi accelerate ale inimii + un roi de fluturi în stomăcel = dragoste fără moarte?

Celui care credea că, în somn, oamenii sunt niște stele ce revin dimineața pe Pământ fără să își mai amintească nimic?

Sau celui care se roagă și acum, în fiece noapte, lui Dumnezeu, să nu îi piardă pe toți cei de mai sus din inima lui, așa, în fuga Vieții Repede Trecătoare? Fiindcă ea, Viața, chiar atunci, brusc, nu ar mai fi.

Ci doar s-ar părelnici.