Despre opritul inimii la români

Câștigătorul finalei „Românii au talent” este o persoană pe numele ei Cristian Gog.
Domnul Gog este iluzionist, mentalist și un personaj care dă de înțeles că ar avea capacități suprasenzoriale.
Presa a și scris deja despre diverse trucuri cu mingi de tenis de câmp sub braț și a prezentat un întreg arsenal de instrumente pe care l-a folosit.
Teama de a nu considerat prost e una din fricile profunde ale omului, așa că orice explicație e binevenită!
Lucrurile pot fi însă mai nuanțate.
Povestea cu opritul inimii, de pildă, este practicată de yoghini, cu deosebirea că ei intră în catalepsie. Un celebru yoghin, Haridas, este invocat și de Eliade într-una din edițiile tezei sale de doctorat dedicate filosofiei Yoga, indianul fiind îngropat și revenind la viață după 40 de zile.
Povestea cu deformarea unor tacâmuri cu ajutorul privirii este și ea de mult fumată, dar nu chiar explicată. Se numește telekinezie și a fost performată public, încă din anii 70, de un israelian, Uri Geller. Acesta nu doar deforma tacâmuri, ci și mișca diverse obiecte, oprea limbile ceasurilor sau perturba acul busolei.
Dar, o să fiți surprinși, pe mine mă fascinează dl. Gog din alte pricini.
El a ilustrat, în mod metaforic, toate deficitele fundamentale ale societății românești.
Care și-a oprit inima. Ba chiar și-a făcut, în acel loc, un transplant de portofel.
În locul dlui Gog am văzut pe scena showului întreaga clasă politică și nu numai, întreaga societatee românească, în teribila amnezie a unui verb: a păsa.
Nu sper la iubirea aproapelui, la milostenie, la bunătate, ci doar la un palpit al inimii care, probabil, e suspendat undeva între lăcomie și cinism.
Așa se face că de pe masa omului de rând a dispărut ultimul lucru care are drept de prezență: dumicatul de pâine.
Dl. Gog a arătat apoi că citește gândurile!
Gândurile noastre nu mai sunt de mult un secret! Ba chiar citirea lor a devenit o industrie.
 A tăiat un ziar și a știut ce scrie pe acele bucăți. Un vax! Tot ce apare în presă, dacă nu e nutreț pentru bizon, e vomă politică.
Apropo, cred că am mai scris asta, cardiologia nu e știința despre inimă, ci știința despre carduri.

Mic eseu despre cuvintele „doamnă” și „domn”

Mă topesc de plăcere de fiecare dată când, vorbind la telefon cu o persoană necunoscută, aceasta se prezintă așa: ”Doamna sau Domnul Popescu la telefon!”
Infinite delicii are varianta feminină: ”Doamna doctor Popescu” în cazul în care doamna Popescu este o casnică soție de doctor.
Atunci când sună la interfonul blocului, doamna care face curățenie se prezintă așa „Sunt Doamna femeie de serviciu”.
Mă enervează la greu interjecția „dom’le” folosită anapoda, însă am surâs complice urmărind o emisiune în care interlocutorul Doamnei Norica Nicolai avea acest tic.
Formula „Domnu Dan” cu care este alintat-respectat Dan Diaconescu îi adaugă cuvântului „domn”, cu consistență voievodală,  un son aparte: ceva între Robin Hood și Popey Marinarul.

Știm, substantivul „Domn” este iremediabil religios, iar la românul recent această reverență se putea lesne decela în urmă cu vreo 10-15 ani, atunci când un nevăzut și magnanim bărbat Geo, de la jocul de Bingo, era apelat, din off, cu un tremendu apelativ: „Domnu’ Geo!”
Mă îngrijorează grozav faptul că presa nu folosește formula „doamna Oana Zăvoranu”, ci numai „doamna Mărioara Zăvoranu”. Ambele sunt cel puțin la fel de „doamne”.
Realitatea TV —  care știe ce însemnă respectul față de adevăratele valori naționale — a punctat starea exactă a națiunii atunci când crăinicuța a spus șoptit așa:
„Domnul Sile Cămătaru…”

Dacă substantivele s-ar comporta asemenea adjectivelor și ar avea garde de comparație, „domn” ar putea fi imaginat la comparativul de superioritate sub forma unei vocabule de peron: „șefu”.

Superlativul absolut, între oameni subțiri, y compris Ion Cristoiu, e confiscat din lumea artelor: „Maestre”. Mereu cu mujusculă, mereu în cazul Vocativ!

Iar mostra cea mai tulburătoare a faptului că lingușeala are accizele mari e formula folosită de actorul Eugen Cristea într-o conversație de sâmbăta trecută, la B 1, cu lumini, audiență buimacă și moderator plătit:

„Maestrul Țînțăreanu”!

A plagia, a fura, a mangli, în urgență ortopedică

O tristă și involuntară ironie face ca verbul „a plagia” să fi intrat în gura presei, acum vreo zece ani, în urma unui scandalul din jurul fostului ministru pesedist al Sănătății, Mircea Beuran. De ce ironie? Fiindcă, etimologic, cuvântul „plagiat” se află în directă legătură tocmai cu… medicina. Astfel, Voltaire își începe articolul Plagiatdîn faimosul său Dictionnaire philosophique — Dictionar filozofic — arătând ca „plagiat” vine de la cuvântul „plagă” ce desemna condamnarea la biciuire a celor ce au vândut oameni liberi drept sclavi.
Să nu credeți însă că plagiatorii se regăsesc doar în domeniul științific!.
Înainte de 1989, România culturală asista uluită la scandalul romanului Incognitode Eugen Barbu. Pe două coloane, presa literară dîn anii 80 oferea publicului mostre ce dovedeau negru pe alb că prozatorul și directorul revistei securistice „Săptămâna” copiase cuvânt cu cuvânt pagini întregi dintr-un scriitor rus. Dar scandalul Eugen Barbu a scos la iveală alte practici poate mai grave decât plagiatul : Eugen Barbu lucra cu „negri”, adică niște persoane ce erau plătite pentru a scrie pentru stăpân fără a se ști acest lucru. Asemenea sclavilor invocaţi chiar de Voltaire.
Ceea ce se poate aplica și în cazul ministrului Mang care, după cum s-a văzut, era trecut primul, deși lucrarea e scrisă pe computerul soției sale. Poate că domnul Mang nici nu a citit lucrarea! Povestea asta cu mai mulți autori — mai ales în lumea științelor exacte — este o practică uzuală. Există sute de lucrări în care primul semnatar e Profesorul, șeful de catedră, decanul sau rectorul, iar cei ce urmează sunt „negrișorii” de asistenți sau șefi de lucrări care au făcut treaba. Nu spun că e o practică generalizată, dar mă tem că știu destule exemple! Așa că, atunci când semnezi ca Profesorul, ți se pot întâmpla și asemenea neplăcute entorse. Ceea ce, iată, mă face să cred pe domnul ministru a fost sincer când a spus că lucrarea nu e Domniei sale.
Apropo de entorsă, un link deosebit de interesant este cel al Universitaţii Catolice dîn Louvain unde putem citi că „Plagiatul, constituind un furt al proprietaţii intelectuale a altcuiva, este considerat o grava entorsă a deontologiei știinţifice”.
Mă tem că învățământul universitar românesc are, de urgență, nevoie de un departament de Ortopedie Deontologică.

Soția lui Sarkozy emană o filosofie erotică socialistă

Da! Filozofia de budoir a Carlei Bruni a dovedit o evidentă aplecare spre concepția socialistă „de la cei ce au, pentru cât mai mulți”. A avut zeci de iubiți celebri, de la Mick Jagger, la Eric Clapton, ba chiar, la un moment dat, a devenit iubita fiului unuia dintre iubiții ei. Raphael, fiul editorului Jean-Paul Enthove, era căsătorit pe vremea în care Carla se iubea cu Jean-Paul. Apoi a divorțat și i-a dăruit Carlei un fiu. ”Sunt monogamă din când în când, dar prefer poligamia și poliandria”, spunea, pe atunci, Prima Doamnă a Franței. E un cântec frumos dedicat literelor, acum, la ceas de alegeri prezidențiale în Franța și la ceas de utilă lecție de ortografie cu privire la verbul a înota.
http://www.youtube.com/watch?v=UIZEQYe8pdA

Misterul supraviețuitorilor de pe Titanic a fost dezlegat

Cercetătorii departamentului Scufundări/Confundări Internaționale al Universității din Standford au descoperit misterul salvării naufragiaților de pe vasul Titanic. Grupul de psihologi a ajuns la concluzia că persoanele care înnotau, adică înotau cu doi n, a fost mult mai rezistent decât grupul celor care înotau cu un singur n. De altfel, ei opinează și că dacă numele vasului ar fi fost scris Titannic, catastrofa ar fi fost evitată.

Apropo, nimeni nu mai știe nimic despre Premierul Johannis?

Acum doi ani și patru luni presa specula despre Guvernul Johannis cam așa: 
„Pentru noul Executiv se vehiculează următoarele nume
Victor Ponta: PSD – Justiţie;
Ionuţ Bazac: PSD – Sănătate;
Valeriu Steriu: PSD – Agricultură;
Pesediştii ar dori şi Externele pentru Titus Corlăţean sau pentru Cristian Diaconescu.
Totodată, ministerul Transporturilor este dorit de liberalul Relu Fenechiu.
Nu este de neluat în seamă nici zvonul potrivit căruia Radu Mazăre ar fi solicitat în cazul în care Mircea Geoană ar ajunge preşedintele României să solicite postul de ministru al Transporturilor pentru Nicuşor Constantinescu şi pe cel al Justiţiei pentru Alexandru Mazăre.”
Acum nimeni nu mai spune nimic despre cel ce părea, atunci, Messia guvernării țării? 
Păcat, păcat, de sasul fluturat!