Din lumea celor ce, mai nou, cuvântă

La ieșirea din arestul preventiv, Aristotel a spus în deplină consonanță cu prenumele său: „Trebuie să îmi adun gândurile”. Bine că gândurile Căncescului sunt personale, fiindcă, dacă ar fi fost publice, precis ar fi dispărut deja.

Conducerea penitenciarului „Poarta Albă”, la fel în de deplin acord cu șmenurile lui Borcea Cristi, a fost schimbată după ce  s-a aflat că deținutul avea în celula-I (cu I mare, evident) bandă  de alergat. Eu zic că mai grav ar fi fost dacă Borcea ar fi avut „bandă de fugit”. Cât despre pilulele de Viagra ajunse la deținut, eu sincer cred că nu erau pentru el, ci pentru mâna lui dreaptă.

Mai zilele trecute, opinionul public aborigen a aflat că un milionar român s-a spânzurat în toaleta avionului personal. Fiindcă „evenimentul” s-a petrecut în Costa Rica, sunt cam aplecat să cred că lucrurile nu sunt exagerat de credibile. Așa că îmi permit să observ că, la banii lui, se putea și el sinucide într-un loc mai trendy, cum ar fi piscina suspendată a avionului. Sau, dacă nu, măcar în demisolul acestuia. Fiindcă știți cum sunt milionarii români: vor lucruri pe care alții nu le pot avea/imagina/închipui. Hai că le-am dat o idee. De avion, băi, nu de sinucidere!

 

 

 „Parandărătul”: un cuvânt-avorton scuipat din târtița unei curve    

Băi limbă, tu știi ce va să zică „parandărătul”?

Habar nai bă k nu iești  blană! Iești de kko (cacao, nota traducătorului).

Așadar, ce înseamnă parandărăt?

Un cuvânt compus extrem de recent pe care „excelența” sa judecătoristică Stan Mustață îl cunoaște îndeaproape fiindcă a răspuns exact unei întrebări adresate de un reporter: parai (dolari, valută) + „dați înapoi”.

Bani dați înapoi!

Iar cuvântul era folosit într-o speță în care judecătorul ar fi cerut mulți parai pentru ca familia unui copil de 15 ani, ucis, să primească o despăgubire mai consistentă: parandărătul, cum ar veni.

Păi avem noi destulă flegmă în glande pentru a-l umezi pe acest gunoi judecător mustăcios?

Dan Diaconescu și noua lui religie catodică

Dan Diaconescu mă fascinează! Are tupeul umed al unui șoricel din desenele lui Tex Avery care, abia salvat de la înec dintr-o farfurie de macaroane, amenință cu traversarea Atlanticului cel mult într-o oră!

Sunt fascinat de el, fiindcă DD este autorul celor mai tautologice întrebări din istoria presei române, dovedind, încă o dată, că nu e important ce întrebi sau cum întrebi, ci pe cine întrebi. De fiecare dată când o întrebare a lui începe cu „e bine?”, mă scutur de plăcere la surpriza care urmează. Dan Diaconescu pune întrebările cărora noi, românii, le știam doar mirările, în vreme ce el nu numai că le știe răspunsul, ci chiar așază, înaintea întrebării, răspunsul.

Ați ghicit, DD îmi place fiindcă DD e românul care își bate joc de concetățenii lui cu cel mai mare talent, succes, sânge rece.

În orice frază a unui politician român ales la întâmplare găsești măcar urme vagi de logică, raționalitate, rușinică, normalitate. La personajul nostru, terenul acestor accidente de responsabilități minimale nu e doar cauterizat, ci suspendat.

Asemenea liderilor religioși, el poate spune orice fără acoperire în realitate, fiindcă realitatea e un produs al Zeului OTV. Or, zeii, apostolii vorbesc adesea în dodii, în parabole, paradoxuri, fiind totali imuni la logică și bun-simț. DD le spune românilor și ce vor să audă, și mai mult decât ce vor să audă: le spune ce și cum ar vrea să fie! Într-un anume fel, el e ultima consecință, maladivă, a derealizării totale prin televiziune și a eșecului întregii clase politice românești. Dacă nimic bun nu se poate întâmpla, singura șansă pentru a nu ne aliena ca întreg corp social e să inventăm o fervoare, fie și virtuală, în care totul, absolut totul se poate și e reinventat. Cei care cred că lumea îl va vota pe DD fiindcă promite bani și justiție se înșală amarnic.

El va fi votat de membrii acestei religii, PP-DD, tocmai fiindcă este deja o religie.