Nu am cum să știu dacă recenta decizie a Curții Constituționale cu privire la amenzile din timpul stării de urgență este îndreptată împotriva Președintelui Iohannis și a Guvernului Orban. Speculațiile, oricât de fine s-ar dovedi, pot și ușor demontate de scorul voturilor cu care a fost adoptată: 9 la 0.

Am însă cum să știu că o asemenea decizie este, pur și simplu, îndreptată împotriva românilor. Ceea ce, în opinia mea este nu doar mult mai grav, ci, mai ales, muuuult mai iresponsabil. Și, înainte de a crește tensiunea celor care simpatizează PSD-ul și partidele lui de ciorap, vă spun că decizia CCR este — cât mă pricep eu! — una corectă. Numai că momentul în care a fost ea dată a fost unul dezastruos. Da, CCR putea amâna pronunțarea soluției, ținând cont de contextul grav în care ne aflăm, până în 14 mai. Când consecințele ei emoționale ar fi fost poate mai mici. Asta fiindcă o asemenea decizie, acum, face ca prezența polițiștilor și a jandarmilor pe străzi să devină, începând de ieri seară, una caraghioasă.

Numai că pe stradă nu este prezent nici polițistul Gicuță, nici jandarmul Goguț, ci Statul Român. Pe care, tot de ieri seară, și blajinul pensionar, și interlopul Spartacul îl scuipă între ochi cu o flegmă pusă la dispoziție chiar de cei 9 judecători ai CCR. Sociologii numesc asta anomie și ea se traduce prin lipsa de încredere în autoritatea statului fiindcă, iată, statul e făcut de râs în plină situație de criză.

Numai că decizia CCR va produce efecte pe termen lung fiindcă anularea amenzilor va rămâne întipărită multă vreme de acum înainte în memoria românilor. E limpede ca o apă limpede (clearwater) că, de acum înainte, atunci când un om al legii va dresa orice proces-verbal de contravenție, soluția aceasta nefericită va fi invocată ca un fel de nota 10 a Nadiei Comăneci într-o campionat mondial împotriva Poliției.

Mă tem că, la capitolul responsabilitate, viziune socială și înțelegere profundă a societății, toți cei 9 sunt definitiv repetenți.

Televiziunile de știri au luat foc de azi-dimineață: reportajul televiziunii britanice Sky News ar fi o făcătură. Dar nu o făcătură oarecare, ci una să discrediteze România.
Mă tem că nu înțeleg cum ar putea discredita o țară faptul că 5 guguștiuci au încercat să vândă arme unui terț și, ca atare, ar putea vinde arme până și teroriștilor de la Isis.
Ca de obicei, orice străin care spune lucruri neplăcute despre o fărâmă din România îl atacă pe fiecare român în parte. Drept pentru care jurnaliștii de pe la telvizoaie își întreabă invitații ce e de făcut. Majoritatea mizează pe o poziție forte: protest dur al ambasadorului nostru (vorba vine) de la Londra, proces cu Sky News, vârtoșenie!
Sigur, așa ceva era de imaginat în cazul în care ar fi fost o făcătură în care ar fi fost implicate lideri politici sau instituții ale statului. Așa, e ca și cum noi singuri ne asumăm că actorii-vânători suntem noi, poporul român.
Mai mult, am văzut zâmbete subțiri-ironice despre deontologia postului TV din Marea Britanie.
Întrebarea mea e ce ar zice oare britanicii despre România dacă ar avea ghinionul să vadă juma de oră la Antena 3 sau România TV?
Eu zic că făcătura de la Sky News s-ar dovedi inocente imagini față de piscinele de lături și flegme de la numitele canale (sic!) mediatice. Acolo unde liderii actuali sunt niște oribile antropoide, iar justiția e luată cu șuturi în cur de nu mai știi dacă suntem în Africa sau în fundul Asiei pustii.
La această discreditare abjectă, continuă și condusă de niște infractori, condamnați sau lichele, de ce nu reacționează sfânta noastră indignare națională?

Recunoști prostul în destule ipostaze, dar cea mai tragică e cea de după înfrângere.
În loc să își recunoască și să își asume eșecul, Prostul Învins susține așa:
1. am obținut un rezultat (foarte) bun;
2. electoratul nostru nu a ieșit la vot (în subsol, avem un electoral de rahat);
3. ne-au furat:
4. alegătorii lor sunt niște proști;
5. România nu ne merită.
Dintre toate scuzele penibile, cea mai jalnică e povestea cu electoratul lor (al PSD-ului, în cazul de acum) care e lipsit de educație, sărac, lipsit de discernământ, ușor cumpărabil și manipulabil. Într-un cuvânt, niște români antropoizi.
Să zicem că așa o fi, că electoratul PSD e unul tâmp, dar ce s-a întâmplat cu electoratul nostru? Care e deștept, parfumat, scrobit, școlit, mercedesizat.
Și, dacă e deștept, înseamnă că înțelege mai bine decât Al Lor. Ceea ce – îmi permit să observ – e nasol de tot. Fiindcă, se pare, electoratul Dreptei a înțeles rapid că oferta Dreptei a fost cam penibilă. Drept pentru care, fie nu a votat, fie a votat în răspăr.
Și, ca să fiu încă și mai clar, nu a votat așa din cauza lui, ci exact în prelungirea ofertei.
Ce ofertă are Dreapta?
Un PNL care – după ce a fost pidosnicit de PSD în USL-ul antibăsist – seamănă cu o șaormă în care falca de buldog la grătar e stropită nefericit cu vin gorghiuliu.
Un PMP preocupat, la Bucale, să dea mai tare în PNL și în USB decât în PSD. Și, desigur, în DNA.
Un M10 ce își transmite mesajul politic prin cătușe, nu prin soluții. În peisajul interior al unui popor care a supraviețuit doar prin eludarea normelor, și aproape deloc în cheia unei etici protestante.
Un PNȚCD absent.
Și, mai ales, un acut sentiment că societatea capitalistă nu (mai) este una corectă, meritocratică, onestă. Și că Dreapta este locul simbolic de unde, oamenii cu bani, nu au nici o fărâmă de înțelegere pentru cei lipsiți de șansă. De Șansă.
Nu sunt un om de stânga, dar poate că nu ar fi de prisos pentru toți apostolii Dreptei să vadă cum, de pildă, trăiește un admirator al Dreptei, profesor de liceu, de pildă. Un pictor. Un muzeograf. Un actor. Un balerin. Un fraier care crede că Dreapta e locul meritocrației. Cu salariu pe care liderii PNL îl topesc într-o seară de birt.
5, nu, 3 minute ar fi fost de ajuns pentru a nu ne mai vinde cuvinte chiuretate de sens din scaunul încălzit al limuzinei cu care, mâine, veți merge să vă luați locurile în stăpânire.

P.S. Era să uit: Hai sictir, social-democrație pesedizdă de caviar!

Corectitudinea politică și gândirea prin ricoșeu (care sunt surori după mamă!) fac ravagii.

Cum secretezi o bobiță de scepticism cu privire la neprihănirea celor de la Charlie Hebdo, cum ești rapidissim aruncat în medievalitatea barbară.

Eu nu mi-am lipit pe Facebook „Je suis Charlie” nu fiindcă aș putea gândi, măcar o fracțiune de secundă, că reacția criminalilor ar fi măcar explicabilă, ci pentru că nici nu am râs, nici nu am simpatizat, deci, cu destule caricaturi.

Care — în opinia mea — sunt ofensatoare, inutile, cretine și neavenite. Atât în ceea ce privește islamul, cât și în ceea ce privește creștinismul sau iudaismul. Și asta, atenție, nu fiindcă aș fi pudibond și, vezi Doamne, aș fi unul dintre veghetorii sensibili ai celor trei religii revelate! Ci doar fiindcă desenele cu pricina sunt ofensatoare și, așadar, nu au pic de umor, deci nu au grație. Am râs cu hohote la filmele Monty Python despre creștinism fiindcă ele nu batjocoresc, ci demitizează cu… har. Dar nu am râs și nici nu vreau să revăd diverse alte desene despre intimitatea religioasă a mea sau a Celuilalt.

În plus, oamenii politici francezi suferă de o ipocrizie jenantă. Nimeni nu mai spune acum că, la moartea lui de Gaulle, în 1970, Republica Franceză a interzis revista ce atunci se numea „Harakiri Hebdo” fiindcă aceasta titra așa:  „Bal tragic la Colombay: un mort” (Cu câteva zile înainte de moartea lui de Gaulle în localitatea Colombay a avut loc un tragic incendiu în care au murit 180 de persoane). Și nimeni din gaulliștii de azi nu a spus nimic despre faptul că numele Charlie, cum a devenit gazeta după ce a fost INTERZISĂ, vine nu de la Charlie Chaplin, ci de la Charles… de Gaulle.

În schimb, dacă pentru toate astea nu sunt Charlie, sunt Charlie, devin Charlie în clipa în care ORICINE e ucis pentru că și-a exprimat o opinie!

Da, o opinie! De orice acuitate, agresivitate, violență, nesimțire. Fiindcă ea tot asta rămâne: o Opinie.

Nu o dogmă în numele căreia merită poți declanșa nesfârșite scandaluri. Ci un lucru ce face parte din modernitatea noastră fundamentală.

Fiindcă, dați-mi voie să fiu ușor prețios, „sfera publică”, adică sfârșitul Monopolului Bisericii asupra Adevărului, ia naștere exact în clipa în care apar Adevăruri, adică cineva începe propoziția sau fraza despre orice cu aceste două cuvinte mântuitoare: „eu cred”.

Iar eu sunt „Eu cred că…”, fiindcă sunt diferit și de tine, cel care, tocmai acum, vrei să spui că nu e chiar așa.

Dar, sper, nu vrei să mă omori pentru asta.

Plecarea lui Ghiță, astăzi, din PSD este ultima victorie absurdă a lui Ion Iliescu într-un partid prefăcut în confeti de neoprostănacul Ponta.

Care a vrut să privatizeze o stare de spirit ce căpușează România cu morgă de social-democrație încă din 1989. Și dă impresia de democrație nu din ceea ce face, ci din ceea ce nu face: adică îi lasă liberi pe toți hoții, mărunți, mijlocii, barosani ce fură de la stat cu un damf de pios patriotism.

Ca să înțelegem mai bine: PSD-ul nu e un partid, ci o stare de spirit din care toți pricep(em) că totul se poate cu o „atenție”, că se poate fura dacă dai la cei ce ar trebui să vegheze la averea noastră, că oricine e cumpărabil pentru o sumă între 2 lei și milioane de euro. E o stare de spirit ce spune clar că poți lua bacu cu câteva hârtii de euro, că poți fura doctorate și titluri universitare fiindcă, în fond, ele sunt ale poporului.

Nu vă grăbiți să strâmbați din nas: pesedismul ăsta e și liberal, și pedelist, și oricum vrea el, fiindcă e transpartinic și face parte din adânca noastră genă balcanică, potrivit căreia toți suntem mai mult sau mai puțin onești și putem cădea toți la înțelegere. Câtă vreme „facem să fie mulțumită toată lumea”.

E o lume a șomerilor cu handicapuri stereo, a șoferilor cu certificat de nevăzător, a politicienilor cu organe anatomice de oțel, a școlilor fără duh, a universităților ce vând langoși reci în loc să formeze conștiințe.

Îmi cer scuze că am devenit prea patetic și că m-am îndepărtat de subiect.

Vroiam să spun că Sebastian Ghiță nu e un om de afaceri, ci un mafiot al licitațiilor dirijate.

Exact cele „grație” cărora trăim acum cum avem nesimțirea să subtrăim!

Îmi propusesem să spun că, deși Ghiță a fost dat afară din PSD fiindcă l-a făcut comunist pe Iliescu, în fapt, prin Sebastian Ghiță, visul comunist al lui Ion Iliescu s-a împlinit: comuniștii au privatizat România până la capăt!

Asemenea chinezilor și democrației lor originale, pesediștii asta au vrut: capitalismul să devină proprietatea sacrosanctă a comuniștilor!

Oameni buni, poate nu ați înțeles cum e cu cardul de sănătate, așa că vă explic fix în 10 secunde:

„Băieții deștepți” din PSD, PNL, PDL, PC, UNPR, UDMR au avut carduri de sănătate de ani buni!

Au mers la băncile de stat, și-au făcut un card, au luat banii și „sănătate” cu returnarea.

Pe asemenea „carduri de sănătate” s-au făcut marile privatizări, cu minciuni de retehnologizare, de păstrare a oamenilor în fabrici, dar nimeni nu i-a mai întrebat de sănătate, fiindcă, între timp, cardul lor era tot mai gros.

Așa că ne-au furat totul: și serviciul, și locul de muncă, și medicamentele părinților, și ceașaful de la spital sau de la morgă, și școala copiilor, și  speranța că se poate face ceva.

Și Mâinele, și  candoarea, și cinstea, și firescul.

Fiindcă nu putem face ca ei, mă duc la vot cu cardul lor de sănătate, mă uit la el ca la cadavrul naivității mele din 1989 și pun ștampila pe singura persoană de care acestor jeguri le este frică: Monica Macovei.