Atunci când ai privilegiul să citești un dosar al fostei Securități, în loc să fii cuprins de un rece și invidios sentiment de invidie față de profesionalismul celor care se ocupau cu gestionarea (in)Securității noastre, ești uimit să descoperi, în locul unei esențializări la sânge, un ocean de nimicuri ce acoperă date esențiale, o marmeladă ineptă, un talcioc de date fără nicio relevanță, un fluviu de bârfe și șoapte trădate despre ceva ce nici măcar nu a existat vreodată decât în spațiul acestei ficțiuni atent susținute.

E un preaplin de amănunte de alcov, de tot soiul de vorbe râgâite în vânt, de invenții ale căcănarilor turnători, de cancanuri ce păreau a-l fi transformat pe Big Brother – de fapt, Big Sister Secu – într-un/o coafeză căzută în (diz)dizgrația faptului divers.

O Securitate bulimică, adică lacomă de fapte, tălâmbă, ce își nega însuși certificatul ei de naștere.

În loc să știe, Securitatea afla. În loc să înțeleagă, ea strângea. În loc să meargă la esență, ea maneliza.(În decembrie 89, am primit documente de la bisroul special al Județenei PCR în care primarul Moț era monitorizat câte șperțuri primise și câte din amantele lui avortaseră!)

Iată de ce mi-o imaginez comportându-se asemenea unui june de astăzi, definitiv pierdut în adorația siturilor de presă din care afli doar aberații de spital, doar mărunțișuri comportamentale, doar accidente de tiroidă. Toate acestea oferindu-ți iluzia că ȘTII despre noi, românii, ceva.

Ei bine, nu știi nimic, fiindcă „prea mult”-ul are talentul din naștere de a îngropa esența sub foalele lui uriaș.

Norocul nostru  a fost că Securitatea a construit, ca și netul, un preamult de nimicuri despre cineva care doar se vedea, fără să fie.

Ca și de Alba Iulia, ne aducem aminte de femei o dată pe an. De Alba Iulia, în 1 Decembrie, de femei, în 8 martie. (Da, știu, și în 1 martie, dar chestiunea nu schimba radical lucrurile.) Ca atare, la datele amintite, prin univers și prin munții Carpați circulă tot soiul de texte cădelnițăte care, pentru mine, au gustul searbăd al unui McDonald de săptămâna trecută.

Societatea românească e una patriarhală, orice am zice, și prea puține pesonalități femei ale noastre au reușit să treacă prin strunga stereotipurilor sau a bășcăliilor mai mult sau mai puțin misogine. Ceea ce nu e neapărat un defect ereditar! Societățile cu exercițiul democrației în cap se recunosc după cantitatea scăzută de stereotipuri în gândire. Așa că mai degrabă socotesc asta un soi de deficiență de educație a societății decât una de caracter.

In fine, nu vreau să bat prea mult monedă aici, mai ales că nu mă dau în vânt nici după feminismul agresiv și de o corectitudine politică abuzivă. Ceea ce vreau să vă semnalez azi e o rușinare de peste decenii a lui Mircea Eliade. Astfel, în Nota asupra ediției de la volumul Oceanografie, aflăm că Mircea Eliade i-ar fi cerut dlui Andrei Pleșu să suprime ultima frază din capitolul Despre tinerețe și bătrânețe. Evident, cerința venea în ipoteza reeditării studiului său din 1934! Dacă ținem seama că Emil Cioran a lăsat cu limbă de moarte ca din Schimbarea la față a României să fie înlăturat definitiv capitolul dedicat maghiarilor, gestul lui Eliade de a-și scurtcircuita teribilismele tinereții mi se pare a fi o imponderabilă reverență adresată femeilor.