* Despre îngeri este un proiect despre care ştiam de mult. Cred că de pe la începutul anilor 90, atunci când dl Pleşu şi-a reluat prelegerile universitare. Aşteptam întâlnirea din Aula MagnaaUniversităţii de Vest Timişoara fiindcă eram curios să aflu de la autor cum s-a definitivat. De dragul potrivirilor, constat că fiecare carte a dlui Pleşu are ceva îngeresc : te însoţeşte cu discreţia îngerilor şi te obligă, pe cale de consecinţă, la o minima moralia în această existenţă ce s-ar chema o călătorie în lumea formelor. * Dl Liiceanu a spus la un moment dat că, înaintea conferinţei de la Timişoara, se vânduseră deja 10 000 de exemplare din carte. Nu mă pot abţine să nu observ că, la chinezi, cifra 10 000 este chiar simbolul universului manifestat, al totalităţii fiinţelor. Asta în vreme ce, aflăm din (pseudo)Dionisie Areopagitul, numărul îngerilor depăşeşte numerele naturale fiindcă, fireşte, îngerii sunt dincolo de formă şi, implicit, de închipuire. (Oarecum mirat, observ că, în limba franceză, “dionisiac” este adjectivul ce se aplică, fără nici o ierarhie, şi lui Dionisie!) * De fapt, închipuirea lor începe o dată cu diminutivarea. Un îngeraş are formă fixă înţelegere şi aromă, în vreme ce îngerul, în imaginarul teologal, e intransigent, vorbeşte din înalt, are în mână o sabie justiţiară şi se vede abia atunci când urcă şi coboară pe scara lui Iacov de la Betel. * În timpul conferinţei îi scriu lui Şerban Foarţă, aşezat în stânga mea, pe o hârtie, că existenţa îngerilor şi a divinului nu se poate demonstra. Fac pe cabalistul şi încercuiesc cuvântul “demon” din infinitivul “a demonstra”. * Şerban se ridică şi spune un lucru superb : prepoziţia “despre” însemna în româna veche şi “dinspre”. Mă gândisem şi eu o clipită la prepoziţia asta fiindcă titlul cărţii are un son cam ascetic. Dar îl are pe “spre”. Domnul Noica e şi cu acest prilej în sală, îmi zic. Şi, dacă stăm şi ne gândim bine, prepoziţia e singurul mădular morfologic ce uneşte părţi diferite, opuse, cam cum fac îngerii. Poate că în gramatica divină îngerii sunt nişte prepoziţii sui generis ce unesc Substantivul comun omul cu Verbul. * Dacă ar fi să găsesc un adjectiv înafara cădelniţelor exegetice, atunci aş opta pentru “abrahamic”. Fiindcă dl Pleşu vorbeşte despre îngerii religiilor abrahamice, ceea ce înseamnă cu stăm în supraspaţiul Vechiului Legământ, în cel creştin şi în cel islamic. Iar Abraham e chiar prima persoană care vorbeşte cu îngerul şi cu Domnul, indistinct, în preclipita sacrificării fiului său. Episodul, Aquedah Iţak, este unul dintre cele mai comentate în tradiţia iudaică, iar într-un comentariu Midraş se spune chiar că îndoiala lui Dumnezeu faţă de Abraham a fost sădită de Satan. * Când vine vorba de cartea lui Jovanovici, Anchetă asupra îngerilor păzitori, impiu, mă gândesc la un sfat german pentru şoferii grăbiţi : “Nu goni mai tare decât poate zbura îngerul tău păzitor!” Sau, îmi zic, îngerul beţivilor s-ar putea chema Alcoolel. * Dacă îngerii s-au arătat în exces prin California, se potriveşte un titlu superb al lui Mayerinck: Îngerul de la fereastra Apusului. Asta are şi legătură directă cu Microsoft. La ferestre, adică Windows, ca spaţiu virtual al intervalului.

Mic CV pentru poeţii şi, în general, cititorii mai tineri care nu mă cunosc

Sunt un optzecist de cronologie italiană, renascentistă. În momentul în care apărea antologia lui Muşina, de pildă, opera mea poetică se număra pe falangele unui singur deget — placheta Ochiul inimii, apărută în 1988 şi atât. Totul în anii 80, ottozecist, cum ar fi. Zic falange, fiindcă prin acei ani mai aveam tot soiul de frânturi, „secţiuni” în volume colective sau antologii. Aşa că poate şi de ruşine am publicat, mai foarte târziu, în 1998, Bicicleta van Gogh. Poezii scrise în iarna lui 1977 şi pe care, sincer să fiu, le-am tot expus prin reviste şi antologiile de bune moravuri, astfel încât, în iarna lui 98-99, am fost somat de Conştiinţa Poetică şi am mai scris 14 bucăţi onorabile.

M-am trezit opzecist aşa, peste noapte, în urma Festivalului de creaţie literară studenţească de la Piteşti, din 1979, mai precis după ce „Luceafărul” a publicat o pagină cu laureaţii de-acolo. O pagină pe care mă încăpăţânez să nu o iau în serios şi să cred că m-am rătăcit printre nişte poeţi. Ca într-un vis. De ce aşa? Fiindcă lucrurile prea luate în serios, pe viaţă şi pe moarte, tulbură siesta senină a întâmplărilor lumii. Chestiunea aceia cu imensa despărţenie dintre eul biografic şi cel auctorial m-a făcut fericit. La fel cum acest joc „de-a ne face că” m-a consolat şi m-a făcut să râd după ce am plâns fiindcă, în realitate, Ivan Ilici nu a murit, nici Ana Karenina nu s-a sinucis, nici cei trei muschetari nu au îmbătrânit ca Moţu Pittiş.

Frustrările mele de optzecist nu le împart decât cu numere pare

1. Prima vine chiar de la un membru al juriului de la Piteşti, tov. Aurel Dragoş, căruia i se părea evident că textele mele nu sunt poezii. Domnii Ulici şi Iorgulescu, în schimb, s-au grăbit să înăbuşe în faşă paranoia ce se putea aprinde pe drept cuvânt în sufletul unui student-terminal.

2. Dl. Gh. Grigurcu, prin 1990, a constatat în „Dreptatea” că nu sunt decât un biet epigon al generaţiei mele. Nu am suferit prea tare imediat, însă am privit cu alţi ochi condiţia criticului literar, fiindcă dl. Gh. Gr. a uitat desigur cum Şerban Foarţă l-a apelat Puiu — pentru prima oară în istoria literaturii române! — chiar la mine în casă.

3. În schimb, am suferit ca un câine de vânătoare atunci când nu am apărut în „lista lui Manolescu”. La baza acestui sentiment stau raţiuni extraestetice, eu fiind puternic marcat de faptul că articolul dlui Manolescu din „România literară”, la debutul meu, i-a provocat un reflex necondiţionat lui C.V. Tudor: a promis să ne urmărească, pe amândoi, cu sporită atenţie.

4. Nici în antologia dlui Mincu nu mă găsesc, dar am primit asigurări că mă va include în ediţiile următoare. (Manifest un optimism temperat cu privire la viitoarea ediţie a antologiei Bodiu, deşi l-am întâlnit vara trecută pe autor chiar în decanatul său, loc, de altfel, propice pentru a intra într-o asemenea configuraţie selectă.)

Alianţa B.A. a Generaţiei 80

Boemă şi Alcool. Sau poate Boezie Americană. Nu, mai bine Boemă şi Alcool. Fiindcă generaţia mea a băut altfel decât generaţia 70, de pildă. Nu ştiu dacă mai mult, dar în orice caz altfel. Dacă aş fi un exeget al Restauraţiei, aş spera doar că a bătut ceva mai mulţi chelnări.

Dar să le luăm alfabetic.

Mircea Bârsilă şi Ion Monoran. Pe ei doi i-am cunoscut mai întâi la Pavel Dan. Cenaclurile din vremea noastră erau un soi de casting. Veneau acolo tot soiul de tipi şi tipe care aberau pe marginea textelor citite. Era, pe de o parte, o imensă pierdere de vreme, iar pe de alta, o vitaminizare forţată atunci când vorbeau maeştrii. La Hyperion şi Pavel Dan i-am auzit pe „zeii” noştri de-atunci: Ciocârlie, Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Sorin Titel, Ujică. Şedinţele ţineau 2-3 ore şi se înscria la vorbit cine vroia. Partea cea mai importantă era după, când, de regulă, se mergea la o bere. Aşa se făcea şi la Pavel Dan, de unde plecam la două birturi apropiate şi vorbeam despre literatură de duminică dimineaţa până duminică seara. Cu Mono, cu Bârsilă, cu Daniel Vighi, cu Gigi Secheşan, cu Viorel Boldureanu, cu Mircea Pora, cu Adrian Derlea, cu Miodrag Konstantinovici, cu Ghiţă Pruncuţ de care nu puteai vorbi ş.a.c.p.n.m.s. (şi alţii care poate nu mai sunt).

Boemi literari autentici au fost doar Ghiţă Pruncuţ şi continuă să fie Traian Dorgoşan şi Dan Emilian Roşca. Nu cred că Boema e capătul unei elecţiuni, ci rezultanta unei fiziologii cultural-sociale. Sunt puţin impiu: boema e mai mult decât preoţia şi mai puţin decât monahismul. Ca dovadă, cuvântul răscălugărit nu există, în timp ce răspopit, da. Sau poate că nu ştiu eu. Adevăraţii boemi de vârsta mea cred că au petrecut primele 9 luni de life într-un lichid amniotic cu gust de secărică, rom Jamaica, bere Bucegi sau, în familiile mai cu dare de mână, triple sec ori Vermut Mamaia. De pe asemenea plaje prenatale vin ei.

Dar era să uit alt loc cu rezonanţă pentru noi, cei de la Timişoara: Dulapul, sediul lui Bebe Costinaş. Prietenii de atunci ştiu că acolo am băut în neştire Wyborowa, că am recitat pe masă, că am borât ţinut de frunte de cineva de la Pro Musica, că am dormit pe masă o vineri toată, că am făcut „scobu”, că mă îndrăgostisem de o topometră cu nişte sâni dulci fiindcă dormea într-un cămin lângă fabrica de ciocolată Kandia. Ciocolata care acum trăieşte, în viaţa publicitară, cu un negru. Probabil bogat şi atent.

În 1978, îndrăgostit fiind de o făptură K.M., i-am spus că sunt poet, fiindcă ce altceva puteai fi atunci pentru a spera la o privire ori o jumătate de zâmbet. Şi, cum ne întâlneam numai seara, când o conduceam la ghidonul unei biciclete Tohan, am conchis că eu sunt asemenea dinamului care, la lăsarea întunericului, îşi apropie obrazul de roata din faţa şi iubirea lor ţine doar cât lumina din far. Şi fiindcă trebuia să fiu altfel decât toţi cei care o aşteptau în faţă, la U, i-am zis că scriu poezii numai şi numai despre bicicletă, ceea ce, cred eu şi-Acum, a cam lăsat-o cu răsuflarea tăiată, cam cum face şi Bicicleta Dintotdeauna, fiindcă – nu ştiu dacă aţi fost informaţi – Ea inspiră aerul în roţi, fără să îl mai dea în afară. Aşa că am început să scriu poezii despre bicicletă, câte una pe seară, pe care i le citeam lui M.M., redactorul-şef al revistei O., noaptea, în Oficiul Căminului 16.

De-atunci – cum poate observa oricare dintre cititorii atenţi – au trecut 20 de ani. K.M. a plecat altundeva. Bicicleta mi-a fost furată de cineva care a îmbătrânit şi el poate tot cu atât. În ce mă priveşte, am publicat cele aproximativ 2o de texte – sub titlul Bicicleta Van Gogh – prin reviste ori antologii regionale şi naţionale, le-am recitat în diverse locuri din ţară şi străinătate, cum se mai spune. Însă niciodată nu am scris despre câteva lucruri a căror importanţă teoretică mi se pare că a trecut neobservată. Fac acest lucru pentru prima oară, ca un fel de preambul al volumului ce va apărea la editura Brumar şi, evident, dintr-un scrupul ştiinţific, explicând: 1.de ce se numeşte volumul aşa; 2. de ce “Marcel” se află în directă legătură cu bicicleta şi 3.de ce Ea (ştiţi la cine mă refer când scriu asta!) este un centaur din pneumă şi oţel, la mijloc dintre spirit şi biată unealtă.

1. Această carte de versuri se numeşte Bicicleta van Gogh, fiindcă Vincent Van Gogh (1853-1890), într-o dimineaţă de iarnă – sau ce-o mai fi fost pe atunci – a anului de graţie 1888, a bătut la poarta stabilimentului din Bout d’Arles nr. 1 pentru a-i aduce domnişoarei Rachel – e drept, trecută puţin! – o bucată de ziar despre care istoria nu mai spune nimic, reţinând doar că acolo se afla, frumos curăţată, urechea sa dreaptă pe care i-o adusese în dar, aşa, să îşi amintească de el.

Desigur că dacă pictorul Nostru ar fi fost biciclet într-o viaţă anterioară – şi avem destule motive să credem chiar asta privind cerurile sale şi lanurile sale rotite – am avea aici de a face cu un mit modern despre originea bicicletei care, de-atunci (?), nu mai are decât o sonerie-ureche.

Cu lob argintiu.

2. Într-un text al lui Mircea Horia Simionescu din Jumătate plus unu. Alt dicţionar onomastic, apărut în anul 1976, la p. 121, domnia sa titrează Marcel sau bicicleta cu marşarier. Faptul că prozatorul pune prenumele Marcel în legătură cu bicicleta înainte ca poeziile mele să fi existat se poate interpreta ca un destin înscris în zaţ tipografic?

3. “Cartea aparţine acelei categorii de ustensile care, odată inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din această categorie mai fac parte: foarfecile, ciocanul, lingura şi bicicleta”, a susţinut domnul Umberto Eco la o întâlnire a librarilor italieni niţel îngrijoraţi de respiraţia tot mai grea a filelor Cărţii, atunci când sunt răsfoite.

Şi fiindcă la acea întâlnire participa şi o doamnă din Heidelberg ce venise până acolo cu bicicleta fixată pe portbagajul de pe capota minunatei ei Volvo, distinsa auditoare a ieşit pentru câteva clipe afară pentru a reveni de mână cu velociclul strălucitor. A cerut apoi o clipă doar de atenţie, a spus într-o italiană destul de corectă că prietena ei din otzel se numeşte Baum Hanelore şi a pus oarecum mirată microfonul la unul dintre ventile pentru ca toţi cei prezenţi să auză clar un oftat preromantic, german.

Moto: Aud nenăscuţii câini cum îi latră pe nou-născuţii poliţişti comunitari

Dacă nu ar fi murit în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi fost Poetul trecut de 75 de ani şi nu un nume pe o etichetă de vodcă. Asta e, astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la Interne şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.

Miercuri se dezveleşte la Teremia Mare o statuă a sus-numitului, aşa că anumite chestiuni poate că ar fi bine să le blogoslovesc înainte ca oficialităţile să îl îngroape şi cu ăst prilej.
Cititorii iubitori de poesie şi mai paradiţi la ficat, îşi amintesc că, în iarna lui 1982, pe 11, Nichita publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care extrag următorul pasaj, deopotrivă pentru alcoolicii anonimi şi celebri:

„De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?

Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se îmbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului?”

De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai fracturase piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun a lui 82, — instigat de Călin Ţunea şi Luminiţa Samfirescu, cu care locuiam în gazdă — l-am sunat să îi spun că tocmai se vedea cum vorbeşte pe Novisad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase Marele Premiu. Atunci el a spus, în proză, “Stai puţin” şi m-a rugat aşa: „las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse, băuse şi auzise în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.
Cu Dora stătea temporar, cum stă vodca într-un pahar.

Aseară am fost la o degustare de vinuri. Cumva, mi-ar fi plăcut să primesc o invitaţie în care sunt aşteptat la o “debăure de vin”. Iar pe drum, să pot închiria nişte papile gustative de burgund bătrân, eventual aflat înaintea primei căsătorii. Dacă voi avea timp, o să scriu un eseu despre cum românii sunt un popor cu deficit papilar. Limba noastră, “în adâncuri înfundată”, nu vede într-un vin roşu nici măcar culorile tari ale gustului, darămite nuanţele unui sezon văduvit de ploi.