Iubesc tot mai mult PSD-ul. Pe bune, nu mă mai bănuiți de ironii ieftine!

Posted on by

Da, nu e o glumă, nu e nicio ironie, nicio metaforă. E adevărul limpede ca o vodcă rusească: iubesc PSD-ul fiindcă mi-a redat încrederea în poporul meu, în inteligența românilor, în sistemul lor nervos, în capacitatea lor de a nu se lăsa idiotizați, manipulați, șterși pe creier. În Rușinea lor ce părea să fi fost definitiv ștearsă de comunism și de capitalismul de cumetrie.
De fapt, iubesc PSD-ul fiindcă numai și numai această agregare mafiotă și iresponsabilă ar fi putut produce un asemenea contra-miracol: după ce ai câștigat totul, să pierzi totul în doar câteva săptămâni. Pentru asta îți trebuie nu doar talent, ci un ceva în plus. O sfruntare fără de margini a unui pușcăriaș de viitor (călare pe un partid umilit și inert – Liviu Dragnea) altoită cu o frică fără de margini: aceea de a înfunda închisoarea.
Îi mulțumesc PSD-ului că i-a făcut respirație gură la gură unui cadavru politic numit PNL. Că le-a băgat în cur baterii noi vechilor „reacționari” ce s-au retras de mult în liniștea indiferenței televizorului. Că le-a futut o smetă peste ochi studenților care cred, ca proștii, că politica este o formă de manifestare puturoasă a unui colon iritabil.
Ei bime, exact în clipa în care credeam că totul este pierdut, a apărut, ca din spuma mării, Marele Strateg Dragnea împreună cu Florin Iordache. Un duo „cristic” ce a sculat din morți ceea ce părea definitiv intrat în putrefacția indiferenței.
Mulțumesc mult, Liviu Dragnea!

Trumpic îngrijorat. Chiar mai mult.

Posted on by

Nu mă pricep la politică în general, darămite la politica americană. Dacă mă pricepeam, eram de mult în PSD. Așa, am rămas un fraier pe care continui să îl admir. Dar nu despre mine va fi vorba aici, ci despre ceea ce se vede în discursul de astăzi al Dlui Trump. (Observați că nu prea e domnit ipochimenul.)
Așadar, în ciuda faptului că l-am preferat fiindcă este republican, astă-seară am constatat că Președintele Trump a vorbit nu de la înălțimea Statelor Unite, ci asemenea unui președinte de 90-60-90 cm al Sloveniei. O țară superbă și care, iată, dă o Primă Doamnă imediat observabilă.
De ce cred eu că Trump a vorbit asemenea unui președinte al Sloveniei? Fiindcă mesajul său a fost unul adresat americanului de Colorado, Idaho, New Mexico, ce ignoră lumea. Deci și pe noi.
Putin și iubitorii Păcii Mondiale vor dansa ce știu mai bine: step by step peste noi.
Sper două-trei lucruri: SUA să rămână „Jandarmul Lumii”, și nu Găina cu ochii la pungă.
Sper asta fiindcă, fără SUA, Drepturile Omului – oriunde în lume – ar fi rămas o glumă pe placul tuturor celor care visează să îi bage la bulău pe disidenți, homosexuali, transexuali, stângaci, minoritari de orice rit.
Detest corectitudinea politică, dar mă simt foarte bine într-o asemenea companie cu care pot glumi doar. Nu contesta.
Fiindcă, fără ei, lumea ar fi mai mâloasă.

Fulgi de Tarkovski, în „Oglinda”

Posted on by

Cred că, ultima oară, am văzut „Oglinda” acum 10 ani. Mi-am adus aminte de film după ciudata, totuși! „citare” a lui Inarritu din „The Revenant”. Cea în care corpul cuiva plutește în levitație, adică o trimitere la acea Marussia din filmul lui Tarkovski.
L-am revăzut așa cam cum te-ai uita la vreo câteva sute, poate mii de tablouri.
Aproape insuportabil de lent (aici e vechea școală de cameramani ce te hipnotizează centrifug), aproape insuportabil de căutat, cu alternanțe de imagini color, alb-negru, sepia, cu un ritm chinuitor al trecerilor dinspre realitate la vis și-napoi.
Da, sunt unele imagini ce par căutate, artificiale, baroce în sensuri, cum ar fi cele câteva secunde din final când bolnavul ia în mână o pasăre ce pare moartă. Iar pasărea învie și își ia zborul.
Și totuși, filmul trăiește într-o altfel de logică a visului. După cum poate fi și — criticii au observat — un documentar despre… sine: sunt poeme ale tatălui său, în film apare și mama lui.
Am alergat repede să citesc ceva despre filmul Tarkovski în Alex Leo Șerban, dar nu am găsit. Nu știu de ce mă așteptam să găsesc fiindcă știam că, dintre toate filmele lui Tarkovski, ALȘ socotește doar „Nostalgia” ca meritând să figureze între filmele unui deceniu. (Nu era un reproș!)
Și, ușor dezamăgit, mi-am adus aminte că am cumpărat o carte despre Tarkovski, semnată de Mihai Văcaru: „Îndrăgostit de Tarkovski”. Citesc din ea acum.
Dar m-am reuitat la Tarkovski fiindcă, atunci când s-a prăbușit avionul rusesc cu membrii Corului Armatei Roșii, am avut, am o mare strângere de inimă. Fiindcă, oricum s-ar numi corul cu pricina, face parte din marea cultură a Rusiei ce nu are nimic de-a face cu regimul criminal lui Putin!
Cred eu.
Așa cum nu a avut de-a face nici marea cultură sovietică cu Stalin sau ceea ce a urmat.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Marele Gatsby de la Muzeul de Artă

Posted on by

Presa timișoreană de vineri, 26 august a.c., prelua o postare de pe pagina Facebook cu numele „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în care era vorba despre un party organizat în Sala Barocă a Muzeului de Artă. Semnalarea a devenit știre și a ajuns în presa națională scrisă, dar și la televiziuni.
Din start, aș vrea să spun, mai întâi, că nu este nimic ilegal în așa ceva și, în al doilea rând, că sărbătoritul nu are nicio vină în povestea asta. A venit lume bună, nici vorbă de ceva care să se asemene cu vreo reuniune de prost-gust. Faină ideea de a face un party tematic după Marele Gatsby (filmul).
Înțeleg că, din decembrie anul trecut, CJT permite închirierea Sălii Baroce și persoanelor private.
Ei bine, de aici încep nuanțele. A organiza evenimente pentru persoanele fizice în Sala Barocă nu înseamnă transformarea Sălii Baroce în discotecă sau club sau, doamne ferește, în club de fițe. Pentru asta există locuri mult mai potrivite, cum ar fi Venue sau Fratelli, de pildă. Unde se poate dansa, se poate asculta muzică la maximum sau la minimum, după educație, după buget.
A găzdui însă un asemenea eveniment la Palatul Baroc pur și simplu nu se face.
A demonstrat acest lucru și reacția emotivă a presei, dar, mai ales, reacțiile oamenilor obișnuiți.
Nu vreau să spun neapărat că ar trebui căutat un vinovat în această poveste. Mă miră doar lipsa de precauție a Domnului Neumann, managerul muzeului, în contextul în care, de mai multe săptămâni au fost semnalate tot soiul de lucruri ciudate, la limita legalității sau chiar ilegale in instituția pe care o conduce. În asemenea situații ești mult mai atent la imaginea instituției și, în niciun caz, nu găzduiești asemenea party-uri.
Mă miră, evident, inocența Domnișoarei Alina Ion, juristul instituției, care a participat cu fermecător aplomb la mica zvăpăială din sală. Da, îndrăznesc acest mic diez și scriu „zvăpăială”, fiindcă a fost un chef în toată puterea cuvântului, cu dans, cu mâncare, cu șampanie, cu lumini, cu muzică live.
Într-un alt mediu, într-o altă clădire nimeni nu ar avea ce să spună. dar toate aceste lucruri se petreceau într-o sală în care se află expuse tablouri, adică era un spațiu EXPOZIȚIONAL. E o lipsă de respect elementar – îmi iau din nou îngăduința să observ – și față de o clădire de patrimonoiu, și față de ideea de expoziție, și față de artist. La petrecere apar, în film, năluciri cu picturile lui Fikl. Întreb: dacă ar fi fost Ștefan Câlția pe pereți, ar mai fi fost permisă o asemenea petrecere?
Dacă nu, înseamnă că Fikl nu există ca artist. Iar dacă nu există ca artist, ci e un tapet fără valoare, de ce a mai fost invitat?
Și eu, în mandatul meu, am aprobat serate ale unor instituții, dar niciodată nu am organizat partyuri, aniversări, chefulețe pentru persoane fizice. În mod expres, nimic nu îmi interzicea asta, desigur dacă evenimentul ar fi fost făcut cu discreție, fără mâncare adusă în Sala Barocă, fără atmosferă de crâsmă. Nu am făcut-o dintr-un motiv extrem de simplu: aș fi creat un precedent și cine nu ar fi vrut să își sărbătorească ziua de naștere într-un asemenea loc?! De la Cârpaci, la toți cei care își permit să își aniverseze în Palatul Baroc și prima sosire a Zânei Măseluță. De la party-uri gen Gatsby, doamne ferește, s-ar putea lesne ajunge la party-uri gen „Frații Jderi”, „Ciocoii vechi și noi” sau cine știe ce romane mai ușurele sau, măcar ecranizate, să știe și invitații câteva fârâmituri de cum devine povestea.
Așadar, Domnule Neumann, după ce ați transformat Muzeul de Artă în școala Dv. doctorală, după ce ați transformat Muzeul de Artă în muzeu de istorie conceptuală, vă rog, evitați să transformați Muzeul de Artă și în club de fițe.

P.S. Schimbați odată prostia aia cu „Sala Baroc” de pe pagina muzeului. E ca și cum ai spune „Sala frumos”.

Nu subestimați inteligența lui Victor Ponta. Acum, el joacă pentru Iohannis împotriva lui Dragnea

Posted on by

Recentele declarații ale lui Victor Ponta despre cozile de la votul din diaspora au declanșat o maree de reacții agresiv-batjocoritoare la adresa sa.
De câte ori înfrunți un adversar dificil e mult mai ușor să constați că e un prostănac decât să spui: uite, am un adevrsar de valoare.
Așa s-a întâmplat și acum. Aproape toată presa a constatat, a fost bucuroasă să constate că Ponta e noul prostănac al PSD-ului.
Numai că nu e deloc așa. Poți să spui despre Victor Ponta că e lacom, ticălos, reptilian, dar numai că e prost nu poți spune.
De fapt, ceea ce Victor Ponta a spus azi și va mai spune în continaure îl va îngropa definitiv pe Dragnea.
Fiindcă Dragnea nu îl va pune pe liste, fiindcă Dragnea vrea să scape definitiv de el, așa cum a anunțat ca un prost, Ponta a jucat o carte magistrală. Cartea prin care îl va împiedica pe Dragnea să aibă un scor bun. Cum? Prin reînvierea unei reacții emoționale extreme față de PSD. Așa cum s-a întâmplat în 2014.
Fiindcă Iohannis nu poate să joace o asemenea carte, Ponta a înțeles foarte repede că numai el poate reconstrui ura față de PSD.
Și a făcut-o.
Nu cred că nu a făcut-o sigur. Și sunt foarte sigur că a cerut un preț pentru asta.
Ce preț? Vom afla în decembrie.

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (II)

Posted on by

Revin la textul din Ziua de Vest (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea) și citez din nou, cu toate greșelile de culegere. Ceea ce, remarc în treacăt, arată că este un material venit din afara redacției:
„Marcel Tolcea este cel care, ca director al MArT A CENZUTAZ ŞI A INZERZIS O EXPOZIŢIE despre moartea lăcaşurilor de cult al sârbilor din Kosovo, din slabu-i caracter de lingăreţ al oficialilor şi crezând că i se vor ridica piedestaluri pentru prozelitimul tembel anti-sârbesc şi pro-american. Ruşine! Un om care pretinde că slujeşte cultura, A INTERZIS CULTURA în MArT.”
Chiar dacă nu ar trebui să mă explic fiindcă, acum, în atenția opiniei publice nu este mandatul meu, ci al stupid să mai explic două lucruri clare: nu despre mandatul meu, ci al Dlui Neumann, o fac încă o dată fiindcă am numeroși prieteni sârbi care, poate, nu au idee dspre ce a fost atunci. Chiar din textul anonimului autor, e limpede că nu despre o expoziție de artă era vorba, ci despre conflictul sârbo-kosovar. Dacă îmi amintesc eu bine, România a fost și este încă membră NATO. Deci, dacă acceptam o expoziție politică, îmi băteam joc de țara mea. Eu am acceptat, peste program, o expoziție de artă, despre mănăstirile sârbești din Kosovo, nu o expoziție despre război și l-am rugat pe curatorul expoziției să renunțe la 6 fotografii cu vehicule de război și soldați al căror mesaj depășea cu mult subiectul. Nu a fost de acord și a preferat să rnunțe la expoziție. Asta ca să fie clar.
Citez din nou:
„Am primit şi noi la redacţie sesizări în perioada în care Marcel Tolcea era director al MArT. În vacanţa de vară de prin 2010-2011 se iniţiase un proiect pentru elevii care rămâneau în oraş, joia, când micuţii erau invitaţi în Sala Barocă pentru activităţi artistice, un fel de ateliere de creaţie: să picteze şi să cânte la pian. Dacă la colorat mai era ce era, două doamne venerabile ca vârstă erau acre ca lămâile stricate şi de fapt nu-i lăsau pe copii să se atingă de pian, ci clienţi pentru ore particulare de pian. Erau prietenele domnului Marcel Tolcea.”
Prima observație este că o femeie distinsă și admirată în lumea selectă a cluburilor de elită ale Timișoarei (Rotary) — cum se presupune că ar fi Dna Epure — ar fi trebuit să elimine din start asemenea referiri jignitoare la niște femei. Dacă asta este deontologia îmbrățișată de Dna Epure, sunt total depășit de înțelegere. Este evident că nu poți să găzduiești, în publicația pe care o conduci, asemenea măgării la adresa unor femei vârstnice și, concomitent, să ai pretenția că faci parte din elita Timișoarei, să participi la acte de caritate, să vorbești despre moralitate și dragoste creștină.
Cât privește mandatul meu atât de dezastruos, revin, din nou, la fapte și întreb: dacă Dna Epure a primit asemenea sesizări la redacție, de ce exact aceeași Dnă Epure mi-a acordat „Diploma pentru management și creativitate” din partea fundației pe care o conducea?
Penultimul citat:
„Avem declaraţii inclusiv de la oameni care în mandatul lui Tolcea susţineau că atmosfera din MArT este una imposibilă, că cine nu la Tolcea nu are zile bune, iar ca un mare om de cultură ce se pretinde, domnul Tolcea nici nu saluta personalul. Cât despre plecări, şi pe vremea sa au plecat specialişti din muzeu, în judeţ, pe la Recaş, tocmai din cauza aceasta.”
E simplu de aflat dacă a fost așa: cel puțin 15 foști angajați nu mai lucrează, așa că pot depune mărturie. Și, din nou, ca să fim exacți, la Recaș a plecat doamna I.C. în timpul mandatului actualului manager. Cât despre recordul plecărilor din mandatul lui Neumann, am un exemplu ce poate fi ușor verificat. Marius Baloș, doctorand al Prof. dr. Neumann — o lună șef de secție interimar, demisie în mai 2016.
Dar eu apreciez la maximum atmosfera „idilică” instituită în timpul mandatului Neumann fiindcă, altfel, opinia publică nu ar fi aflat nimic despre „Paradisul” de la Muzeul de Artă. De la cine să afle? Evident, de la cei extrem de „mulțumiți” care au preferat să rămână fără serviciu decât să mai fie umiliți, în continuare, de V.N.
Unii dintre cei care lucrat în mandatul Dlui Neumann spun ce știu, cei care lucrează acolo încă tac. E firesc să fie așa. În clipa în care scaunul (cel simbolic) al lui Neumann se va clătina puțin, ei vor spune încă mult mai mult. Nu vreau să vă impun o concluzie, dar numai întrebările acuzatoare de mai sus ar fi de ajuns pentru a înțelege că, acum, la Muzeul de Artă, asistăm la o harababură administrativă, la un ridicol și comic cult al personalității, la o schimbare a misiunii instituției și la abuzuri în exercitarea actului de conducere.
Pentru mine, felul în care înțelege să administreze ceva Dl Neumann nu mai constituie de mult nicio surpriză. Prin 1994-1995, Victor Neumann a mai fost încă o dată în fruntea unei instituții. A fost directorul Institutului Intercultural Timișoara, un ONG sub înaltul patronaj al Consiliului Europei. În calitatea mea de secretar al Consiliului de Administrație a IIT, alături de încă 3-4 colegi din Consiliul de Administrație, l-am sprijinit pe Dl Neumann să devină director, în pofida opoziției vehemete a lui Romulus Dabu, președintele Comisiei de Învățământ al Camerei Deputaților. După ce s-a văzut instalat, Dl Victor Neumann s-a comportat, și atunci, ca și cum regulile, legea ar fi fost facultative. A cheltuit, numai pe convorbirile telefonice în interes personal, o avere. Și-a închis biroul și a dispărut în concediu fără să îi pese că telefonul era tăiat și că cei de la Consiliul Europei nu înțelegeau ce se petrece. Dar, finalmente, a fost forțat să plece cam rușinos. Ca să nu zic mai mult.
Așa cum Dl Victor Neumann a transformat Muzeul de Artă într-un Muzeu Victor Neumann, așa a făcut și atunci cu Institutul Intercultural. Mă tem (vorba vine) că vremurile s-au schimbat mult față de anii 94-95 și că precauția celor de atunci de a nu face scandal (pentru ca acest gest să nu se repercuteze asupra instituției) nu va mai funcționa și acum.
Aș regreta un asemenea moment (mai complicat decât pare la prima vedere) fiindcă mă simt și eu nițel părtaș la frumoasa carieră universitară a Profesorului Neumann. Sper că nu a uitat cum, în 1994, a primit primele ore la plata cu ora la Universitatea de Vest de la mine. Dna Benea, secretara Facultății de Litere, nu voia cu niciun preț să îl accepte la Catedra de Istorie (din rațiuni extraprofesionale!) așa că, tacit, orele de istorie predate de Radu Ardelean, la specializarea Jurnalistică, le-am trecut pe numele Victor Neumann. Am făcut asta fiindcă eram șef de Catedră. Dar, cu siguranță, am făcut asta, iritându-i pe mulți, fiindcă eu credeam că noi doi eram, mai ales, prieteni.

P.S. Nu am făcut comentarii despre numeroasele greșeli flagrante de gramatică, de ortografie sau de editare din text, dar, pentru ca Dna Lia Lucia Epure să beneficieze și dumneaei de un folos pozitiv, citez ultima propoziție a articolului: „Incredibil cât de jos aşează unii … scaunul …. culturii.” Citez pentru a semnala că forma corectă a verbului „a (se) așeza”, la modul indicativ, timpul prezent, persoana a treia singular și plural este „așază”, nu „așează”

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (I)

Posted on by

„Ziua de Vest” îmi face „cinstea”, în ultima lună și jumătate, să mă gratuleze cu două articole anonime. Celui dintâi (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/62864-muzeul-de-arta-timoara-intre-conceptualitate-si-reptilieni-care-cenzureaza) nu i-am răspuns fiindcă erau acuze ridicole. Dar textul apărut vineri, 12 august, în „Ziua de Vest”, cu titlul „Șarpele cu clopoței: Marcel Tolcea” (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea), deși, aparent, are treabă tot cu mine, în realitatea țintește altceva. Articolul apărut acum este o diversiune ce speră mă pună în conflict cu președintele Consiliului Județean Timiș, Sorin Grindeanu. Nu am niciun conflict cu Dl Grindeanu dintr-un motiv extrem de simplu: nu ne-am intersectat cu niciun prilej, nu mi-a făcut nimic. Dacă intenția mea ar fi fost să îi atrag în acest presupus război pe liderii CJT, evident nu i-aș fi adresat exact același Memoriu și Doamnei Roxana Iliescu, vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș. Persoana despre care, în 7 iulie, anonimul scria așa: „Nu ştim cine este interesat de fotoliul de director al MArT: feţe noi, feţe vechi… Marcel Tolcea a rămas cu un os de peşte în gât după demiterea din funcţie; domnia sa era cunoscut ca un apropiat al băsiştilor, iar acum, dacă domnişoara vice al CJT este de la PMP-ul lui Băsescu, poate învie şi cadavrele reptiliene.”
Ceva, de fapt, nimic nu se potrivește în tentativa de a-l introduce în joc pe Sorin Grindeanu. Așa cum a și spus președintele CJT, nu Grindeanu a orchestrat debarcarea mea, nu Grindeanu a acceptat să se înscrie numai și numai Neumann la concursul de manager al MArT. Dar, mai ales, nu Dl Grindeanu a făcut tot șirul de numiri, concursuri în afara legii la Muzeul de Artă. Despre acestea din urmă, a întrebat și Dna Brândușa Armanca la conferința de presă. Ideea de a o fi instigat pe Dna Armanca e ridicolă, dar și neacoperită de fapte. Ca dovadă, Dna Armanca nu știa nici de Memoriul depus la CJT, nici de răspunsul aberant pe care șefa Serviciului de Resurse umane mi l-a trimis, conform căruia, „CJT nu are competența legală de a verifica, cenzura sau anula un concurs de recrutare organizat de o instituție din subordinea sa care are personalitate juridică”.
De fapt, eu speram din toată inima să primesc un asemenea răspuns din partea Doamnei Lăcrămioara Petrișor, șefa de la Resurse Umane a CJT, fiindcă numai așa puteam merge mai departe: la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii
Nu în ultimul rând aș sublinia paradoxul logic al celor două articole în care sunt acuzat că aș râvni la scaunul lui Victor Neumann. Cu PSD-ul în fruntea CJT și cu un președinte despre care „Ziua de Vest” insinuează că eu l-aș șicana, cum aș putea spera să am cea mai mică șansă la conducerea MArT?
Așadar, nu am nicio adversitate cu Dl Grindeanu și, evident, nu doresc să concurez pentru postul de manager al Muzeului de Artă în eventualitatea că Victor Neumann va demisiona sau va fi silit să plece. Nu sunt interesat de fotoliul de manager, ci sunt foarte îngrijorat că, în acești ultimi trei ani, a fost compromisă o instituție pe care nu eu am creat-o, ci a fost rodul pasiunii și competenței unor specialiști minunați. Majoritatea nu mai sunt acolo. Mă gândesc aici la Doamnele Rodica Vârtaciu, Marcela Oprescu, Sabina Pârvulescu, Elena Miklosik, Ileana Pintilie, Maria Albani, Irina Coman, la Domnii Dan Palade și Alin Stoenescu ș.a.
Dar să nu uit de textul de acum, așa că mă voi referi la unele pasajele în care sunt incriminat. Și încep cu… începutul:
„Nu de mult am mai vorbit despre faptul că domnului Marcel Tolcea îi plac scaunele. În cazul de faţă, îi place scaunul lui Neumann. Scaunul de director de la Muzeului de Artă Timişoara (MArT).”
Un mai nefericit început de articol nici că se putea! De îndată ce vorbești în MArT despre „scaunul lui Neumann” lumea pufnește într-un râs isteric. Bineînțeles, pe ascuns, să nu fie turnați. De ce? Acum doi ani, pe adresa managerului MArT a sosit un colet de la București în care se odihnea, bine împachetat, un consistent excrement uman. (http://oradearad.oradestiri.ro/colet-suspect-la-muzeul-de-arta-din-timisoara#.V642LYCUOwI)
Umorul involuntar este dublat și de un absurd involuntar:
„Pentru că-i lipseşte bărbăţia de a se arăta direct şi să lupte pe faţă, cerând deschis , după modelul politic băsist , chiar dacă nimeni nu te vrea, Marcel Tolcea bagă băţul prin găurile gardurilor unora dintre persoanele de aceeaşi natură şi factură, pe care le aruncă-n faţă, pe post de buzdugane. Şi dă-i şi critică-l pe directorul MArT Victor Neumann, că nu se înţelege lumea din muzeu, că sunt tensiuni, că a dispărut fenomenul artistic, că se face istorie. În tot acest răstimp, reptilianul stă la pândă şi doar prin comentarii conexe pe internet, susţinând cele scrise în sesizările la adresa lui Neumann.”
Trebuie să fii idiot să îi reproșezi cuiva că nu e bărbat fiindcă nu își asumă ceva tocmai într-un articol… anonim. Ca să înțelegeți ce vrea să spună presupusul meu anonimat, în urmă cu mai multe luni, a apărut o pagină de Facebook cu titlul Salvați Muzeul de Artă (https://www.facebook.com/MuzeuldeArtanuealuiVN/) care a pornit la drum cu o reacție a Doamnei Rodica Vârtaciu, fostă șefă a Secției de Artă a Muzeului Banatului. (http://www.pressalert.ro/2016/06/fosta-sefa-a-sectiei-de-arta-a-muzeului-de-arta-din-timisoara-scrisoare-deschisa-despre-soarta-muzeului-cum-il-inteapa-pe-actualul-director/) Doamna Vârtaciu constata că, practic, MArT nu mai este un muzeu de artă, ci unul de istorie conceptuală, iar banii publici cheltuiți cu evenimente de acest fel nu justifică, în niciun fel, statutul de muzeu de artă; că specialiștii sunt recrutați din rândul istoricilor, de fapt al doctoranzilor lui V.N.; că multe concursuri de ocupare a posturilor au o bibliografie aberantă, din cărțile lui Victor Neumann ș.a.m.d.!
Nu m-am ascuns că sunt și eu implicat în redactarea acestei pagini. Încă de la prima postare, am scris „O pagină sintetizată de M.T.” fiindcă, evident, informațiile provin de la actuali sau foști angajați ai instituției. De când am plecat de la MArT, nu am scris niciodată nimic de rău despre managementul lui V.N. Acum câteva luni, am constatat, într-o scrisoare deschisă, că ilustrul nostru istoric a șters de pe pagina web a Muzeului toată activitatea instituției de dinaintea venirii sale. Tocmai el, un distins istoric, promotor neobosit al valorilor europene și al moralității civice! Nu mi-a răspuns nici astăzi.
Atunci când a venit vremea să primim niște răspunsuri oficiale, mi-am asumat acest lucru și am depus un memoriu la CJT, împreună cu o jurnalistă. O petiție în care nu „mă dau cu părerea prin comentarii conexe”, ci am întrebat la CJT dacă, la concursul Dnei Iulia Ban pentru ocuparea postului de contabil-șef, au fost respectate cerințele Legii 112 /2016. Atât. Ce era mare lucru în chestia asta, nu știu.
Nici pe pagina Salvați Muzeul de Artă, nici în petiții nu am abordat lucruri ce țin de comportamentul managerului. Consider că Dl Neumann este un foarte bun specialist în istorie și mi se pare nepoliticos să vorbim în public despre altceva decât despre respectarea legii și despre principii. În acest sens, în plus față de întrebarea cu privire la organizarea concursului pentru postul de contabil-șef din petiția adresată CJT, voi depune la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii sesizări cu privire la lucruri ce țin de fapte și se repercutează direct asupra instituției:
a. angajări repetate în afara profilului muzeului;
b. comisii în care au fost cooptate persoane fără nicio competență în domenii specializate (comisia pentru ocuparea postului de muzeograf I a fost alcătuită din trei profesori universitari cu specialitatea istorie, engleză și latină);
c. stabilirea unei bibliografii din cărțile managerului, ignorând prevederile legale (o reacție, în acest sens, a apărut și în nr.28/2016 al „României literare”, sub semnătura lui Petre Tănăsoaica);
d. nerespectarea condițiilor legale în numirea șefilor de secție;
e. angajarea unor persoane pe o funcție și „folosirea” acestora în cu totul alte compartimente;
f. anularea, fără niciun temei legal, a unui concurs pentru ocuparea postului de cercetător științific;
g. angajarea preferențială a unor persoane din anturajul managerului: doctoranzi, școala doctorală, partenera de viață a unui membru în Consiliul științific;
h. organizarea unor expoziții, cu un buget disproporționat, unor persoane din Consiliul științific;
i. blocarea administrativă a unor acte prin neexercitarea semnăturii pentru unele decizii pe care managerul le-a impus;
j. contracte păguboase pentru muzeu în alocarea veniturilor din vânzarea biletelor;
k. ignorarea flagrantă a regulilor administrative: depunerea raportului de activitate la două săptămâni după expirarea termenului;
l. nedepunerea Declarației de venituri și interese pentru 2014 și 2015;
m. folosirea abuzivă a unor bunuri de patrimoniu muzeal în interes personal de către manager;
n. absența de la locul de muncă a managerului V.N., în interes personal, fără aprobarea CJT, fapt ce prejudiciază bugetul de stat: fiind angajat cu cumul, managerul nu beneficiază de concediu plătit;
o. pontarea unor persoane fără ca acestea să fi fost prezente la serviciu.

(va urma)

Sfânta indignarea națională față de Sky News

Posted on by

Televiziunile de știri au luat foc de azi-dimineață: reportajul televiziunii britanice Sky News ar fi o făcătură. Dar nu o făcătură oarecare, ci una să discrediteze România.
Mă tem că nu înțeleg cum ar putea discredita o țară faptul că 5 guguștiuci au încercat să vândă arme unui terț și, ca atare, ar putea vinde arme până și teroriștilor de la Isis.
Ca de obicei, orice străin care spune lucruri neplăcute despre o fărâmă din România îl atacă pe fiecare român în parte. Drept pentru care jurnaliștii de pe la telvizoaie își întreabă invitații ce e de făcut. Majoritatea mizează pe o poziție forte: protest dur al ambasadorului nostru (vorba vine) de la Londra, proces cu Sky News, vârtoșenie!
Sigur, așa ceva era de imaginat în cazul în care ar fi fost o făcătură în care ar fi fost implicate lideri politici sau instituții ale statului. Așa, e ca și cum noi singuri ne asumăm că actorii-vânători suntem noi, poporul român.
Mai mult, am văzut zâmbete subțiri-ironice despre deontologia postului TV din Marea Britanie.
Întrebarea mea e ce ar zice oare britanicii despre România dacă ar avea ghinionul să vadă juma de oră la Antena 3 sau România TV?
Eu zic că făcătura de la Sky News s-ar dovedi inocente imagini față de piscinele de lături și flegme de la numitele canale (sic!) mediatice. Acolo unde liderii actuali sunt niște oribile antropoide, iar justiția e luată cu șuturi în cur de nu mai știi dacă suntem în Africa sau în fundul Asiei pustii.
La această discreditare abjectă, continuă și condusă de niște infractori, condamnați sau lichele, de ce nu reacționează sfânta noastră indignare națională?

Moartea Domnului Beligan

Posted on by

Resimt un disconfort accentuat acum, când, la plecarea lui Radu Beligan, i se reproșează o serie de slăbiciuni ale vieții: a fost membru al CC al PCR, a fost iliescian, l-a susținut pe Ponta.
Așa e. Am scris și eu, scârbit, atunci când, în spațiul public, au apărut diverse mesaje de susținere a lui Ponta.
De aici însă până a-l face un propagandist comunist, fesenist sau, de pildă, a-l compara cu Adrian Păunescu e cale foarte lungă. Păunescu i-a inventat pe Ceaușescu o biografie publică mai eficientă decât toată propaganda. Vă reamintesc că o asemenea alăturare e irelevantă și stupidă fiindcă Păunescu a reușit – fiindcă a fost un talent rar (asta e!) – să ne vândă rahatul de atunci pe post de parfum. Domnul Beligan nu a făcut asta. Nu a fost printre marii recitatori, cum au fost Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Adela Mărculescu (mai ales) sau Florina Cercel. A recitat la ceasuri ideologice fiindcă, sper eu, ăsta era prețul. Poate că a fost mai slab. Poate că o să-mi spuneți că unii au reușit să stea deoparte. Nu știu ce să spun.
Mă tem că, acum, când îi reproșăm aceste lucruri, ne pierdem nuanțele. Nu neapărat atunci când vorbim despre cei care au mâncat rahat în vremea comunismului. Ci, mai ales, când vorbim despre marii actori români. Iertată-mi fie comparația, dar televiziunile au reușit operații estetice de un tembelism desăvârșit la dispariția unor actorași de mâna a treia, cel mult, care au avut „privilegiul” de a ieși de pe scena vieții fie într-un decor de manea, fie, pur și simplu, din cauze spectaculos naturale. Nu voi cita niciun nume fiindcă aș fi impiu și ridicol, la rându-mi.
Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu. Stereotipurile cultivate tv ni-l înfățișează mereu în ipostaza lui Rică Venturiano, de junețe.
Eu îl păstrez în memorie ca Romulus cel Mare, un spectacol extraordinar în regia Sandei Manu, văzut la Timișoara prin 1988, cred. Unde, zău, nu era deloc ceaușist.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și să îl ierte!

Despre o nouă impostură academică, sforării manageriale și vechi complicități rușinoase

Posted on by

Domnule Rector al Universității de Vest,
Prof. dr. Marilen Pirtea,

Subsemnatul, Prof. Dr. Marcel Tolcea, profesor la Facultatea de Filosofie, Șțiințe Politice și ale Comunicării, prin prezenta, vă rog să aprobați ca, începând in luna iulie a.c., să fac parte din toate comisiile de doctorat sau de ocupare a posturilor didactice de la toate facultățile Universității de Vest.
Chiar dacă o asemenea cerere vă poate face să credeți că nu sunt în toate facultățile (sic!) mintale, vă atrag atenția că precedentul incompetenței academice perfecte a fost creat de două dintre colegele noastre: Doamna Conf. dr. Dana Percec, decanul Facultății de Litere, și Doamna conf. dr. Valy Ceia, prodecanul aceleiași facultăți.
Dacă distinsele doamne au acceptat să facă parte dintr-o comisie de angajare a șefului de secție de la Muzeul de Artă, la finele lunii iunie a.c., fără să aibă nicio legătură cu domeniul, socotesc că și eu pot face cu succes unei prezențe în orice comisie din cadrul UVT.
Cu cele mai bune gânduri,
Prof. dr. Marcel Tolcea

Știu că sunteți nedumeriți după citirea acestei, desigur, ipotetice adrese către Rectorul UVT.
Și totuși, cred că, în cazul concursului organizat astfel de managerul Neumann, avem de-a face cu un abuz din exact aceeași familie de abuzuri ca referatele universitarilor la cărțile de așa-zisă cercetare științifică ale deținuților.
O impostură dublată, de această dată, de o batjocorire a calității de universitar. Care este folosită, la fel cum au fost folosite referatele universitarilor, pentru a valida un concurs. Un concurs strâmb și ridicol manipulat, conform unei minime logici, de Prof. dr. Victor Neumann, managerul Muzeului de Artă. Căci de ce ai dori să ai în comisie asemenea membri total habarniști decât pentru a putea da mai ales subiecte din propria operă istorică fără nicio legătură cu acest post, cu muzeografia, cu arta în general?
Sigur, nu aș vrea să se înțeleagă, din cele de mai sus, că aș intenționa să arunc vreo umbră asupra calităților intelectuale și competențelor colegelor de la UVT. Nici vorbă. Vreau doar să le amintesc că unii dintre colegi au spus nu unei asemenea oferte și, mai ales, că buna reputație se câștigă greu, dar se poate pierde într-o clipită.
Și, evident, aș vrea să zăbovesc o clipită asupra faptului că faptele noastre individuale (chiar cele făcute tiptil!) nu ne reprezintă doar pe noi, ci și, fatalmente, trag spre ele imaginea UVT. A mediului universitar de fapt. Unde, sper, ne mândrim cu ceea ce suntem.
Nu în ultimul rând, sunt curios cum a fost aprobată o asemenea comisie ridicolă de către Consiliul Județean Timiș, de către Comisia de Cultură al cărei șef a fost dl Adrian Negoiță, sindicalist de COMTIM și proaspăt absolvent la UVT, de un an.