E limpede ca lumina lină că Paștele e o sărbătoare tot mai împuținată pentru suflet și tot mai obeză pentru metabolism.
Folosul acestei sărbători ar fi că, de vineri până duminică, aflăm următoarele noutăți și lucruri fundamentale:
1. Cât mai costă carnea de miel. (Cu varianta, cât mai costă carnea de câine cu nickname-ul Lamb)
2. Că românii sunt foarte săraci fiindcă nu au ce pune pe masa de Paști. (Oarecum în contrast cu punctul 4!)
3. Că politicienii petrec sărbătorile „în familie”.
4. Cât de aglomerate sunt catedralele Mațului Gros, supermarketurile adică.
5. Care sunt destinațiile preferate ale românilor de Paști. (Spre cinstea lui, turismul românesc rămâne pe mai departe aceeași Golgotă!)
6. Ce cumpără românii de Paști, dar și ce cumpără ei „pe ultima sută de metri”. De fapt, „ultima sută de lei”.
7.  Că, surpriză, românii preferă „pasca, mielul și cozonacul”. (În loc de ursul furnicar, Orbitul și langoșul rece)
8. Ce mai face mielul din cuptor, întrebat la posturile de știri fix din oră în oră.
9. Că excesele sunt foarte periculoase.
10. Că centrul digestiei naționale se află exact acolo unde profesează doctorul Ciuhodaru.
11. Că Monica Tatoiu e o gânditoare pascaliană.
12. Că, de Paști, trebuie să fim mai ales cumpătați! De problema iubirii aproapelui se ocupă altcineva: o vacă elvețiană vopsită în violet! (Era să scriu alb-violet, dar asta e o înviere cu adevărat imposibilă!)

Nu obișnuiesc să trimit felicitări de sărbători dintr-un motiv cât se poate de banal: celor apropiați, le telefonez sau, în cel mai rău caz, le trimit un mail sau un sms. Povestea cu felicitările trimise prin poștă avea un sens câtă vreme nu puteai să comunici prin viu grai sau în alt mod cu respectivii. Acum, risipa asta de hârtie mi se pare exact împotriva spiritului sărbătoresc. Din plicurile frumos ornate și decorate cu texte scrise în limba de lemn de toacă se aud gemetele copacilor tăiați pentru nimic. Păduri întregi, adică sute de mii, milioane de cartoane umplu cutiile poștale și sunt aruncate după 5-10 secunde!  Așa cum se întâmplă și cu felicitările trimise de politicieni. Un gest aiurea, inutil și costisitor. De banii ăia, s-ar fi putut cumpăra mii de puieți! Care să viseze că vor fi doar cărți frumoase și bune!

Acum vreo 30 de ani (1985) am scris un text pentru volumul ce se chema Ochiul inimii. Înaintea poemelor propriu-zise, am plasat un ciclu de 7 poeme ce încercau să cripteze esența cărții, anume faptul că relația cu Dumnezeu este, deopotrivă, intelect (ochiul) și devoțiune (inima). Primul text se numește Acolo, după Valea cu trandafiri, iar ultimul, pe care îl postez acum, se numește Rozamorfoza. Simbolismul trandafirului este unul extrem de puternic în iconografie, fiind asociat imaginii Mântuitorului. Trandafirul cu cruce, rozacruce, a ajuns să fie emblema unui curent de renovare spirituală a Europei. Atunci am scris poezia cu gândul la misterul Învierii ca la un mister al prefacerii trupului în floare perenă.

ROZAMORFOZA

Într-o bună dimineaţă, florăreasa noastră a simţit un trandafir sub obraz
ca şi cum floarea ar fi dorit să iasă din trupul tînăr afară.

Unde te duci laolaltă cu sufletul ei?

Avusesem o noapte senină, aproape fără de vise,
fără vreun gînd desluşit despre ceea ce urmează să fie.
Şi iarăşi. Oare cînd va înflori fecioara noastră, rosa perennis,
cu floarea preste carne călcînd?

Am citit cu stupoare, azi, un articol în „Evenimentul zilei” despre un scandal în care e implicat jurnalistul Cristi Tabără. În esență, Tabără era acuzat de gesturi nepotrivite față de fiica minoră a fostei sale iubite, elevă, la acea dată, în vârstă de 12 ani. Articolul, semnat de Mădălin Pribu, este o mostră de dezinformare și de manipulare grețoasă. Afirmația din titlu – Cristi Tabără scapă de viol – nu este acoperită în textul articolului, unde citim că „potrivit surselor, Tabără va scăpa de NUP”. Ceea ce este cu adevărat scandalos se referă la dezvăluirea identității minorei și la postarea unei fotografii în care minora apare cu un bandaj la încheietură. Evident, acuza este subînțeleasă: o jună care se droghează, de la care te poți aștepta la orice. Cred că e limpede pentru toată lumea că fetița de 12 ani l-a hărțuit pe domnul Tabără! În care, după ce încap cel puțin 3 Adoniși, rămâne loc și de 20 de kile de teolog. Dacă nu a fost scris la comandă, atunci e clar că semnatarul are mari probleme în înțelegerea jurnalismului. Fiindcă ce impresie ar fi făcut, de pildă, o fotografie cu Domnul Cristi având, din neglijență, desigur, șlițul larg desfăcut? P.S. Oare de ce titlul din ediția electronică nu coicide cu cel din ediția tipărită? http://www.evz.ro/detalii/printeaza-articol/stiri/cristi-tabara-rasufla-usurat-cu-un-nup-975454.html?cHash=6cd61c305b7e5920ef28900196cb54da&type=1234

Dispariția maestrului Romul Nuțiu lasă în peisajul plastic timișorean și un deficit cinetic aparte. Pentru mine, Domnul Nuțiu a fost un artist inconfundabil fiindcă și-a luat în posesie arealul stilistic asemenea unui surfer și asemenea unui toreador. Ca surfer, dădea impresia că plutește deasupra oceanului de culori și că alunecările sale peste ori sub coama valurilor policolore sunt tot atâtea miraculoase călătorii în mirabile lumi. Ca toreador, își chema privitorul scoțându-l din inerție și nemișcare. Iar mantia sa nu a fost numai roșie, ci a acceptat mai toate culorile. Rămânând, funciar, mereu un spirit rebel a fost condamnat la tinerețe, admirație și, de acum înainte, la o luminoasă amintire.

Domnul Prigoană are perfectă dreptate atunci când cere eliminrea din PDL a lui Cristian Preda. Domnia sa știe că un viitor primar trebuie să se comporte dur, fără naivități: inamicii, afară! Zdrobiți, umiliți, concasați, asemenea gunoiului menajer. Domnul Cristian Preda, de fapt, nu e nimic în PDL! Nu are bani, deci nu dă bani, nu e urmărit penal, deci nu are cu nimeni de acolo vreun cadavru în pivniță. E un fel de batistuță de pus la rever în ziele de duminică. Adică, un nenorocit de intelectual. Nenorocit, fiindcă un asemenea ins poate plăcea – la vot – cel mult vecinilor salutați din blocul în care stă. Spre deosebire de CP, domnul Prigoană e de multă vreme o adevărată vedetă de televiziune. Despre banii săi, ce să mai zic: căcălău. Dar dincolo de toate, Domnul Prigoană e un deschizător de drumuri. Așa cum există o fascinație în fața nudității feminine, Domnul Prigoană este inventatorul nudității masculine de infirmitate. Fără îndoială că vă amintiți gestul de neegalat al lui Silviu Prigoană de a-și scoate proteza, în direct, în cursul unei emisiuni TV. Intelectualii sunt mult mai fricoși, precauți, ezitanți. Parcă văd că un intelectual, de pildă, nu ar avea curajul nici măcar să își scoată, în direct, proteza dentară!

Nu gust prea mult farsele ori genul de batjocură practicat de un Buzdugan atunci când întreabă oameni de rând ce înseamnă câte un cuvânt. E ușor să te dai deștept când întrebi, dar e mai greu atunci când răspunzi. Am făcut și eu farse, nu toate reușite. De una îmi este și acum rușine. A fost în urmă cu mulți ani și i-am făcut-o unui coleg de serviciu ipohondru și mereu catastrofic. Își imagina cele mai rare boli, ce mai, era insuportabil. Într-o bună zi, ca să zic așa, i-am instalat în bordura interioară a bascului său fetiș o hârtie subțire peste banda de carton pusă acolo din fabrică. După 2-3 zile, l-am întrebat, cu o maximă inocență, pe un alt coleg, dacă nu cumva i se pare că X are capul mai mare. Evident, pacientul nostru era de față. Subit a devenit galben. Mai ales că nu puteam rata ocazia de a povesti cum s-a descoperit recent o boală, numită a capului de dovleac, frecventă mai ales în sudul României. Omul era oltean, așa că se înscria perfect în geografie. Am scos banda apoi, și desigur că am remarcat forma capului care, chipurile, revenise la normal. Apoi iar am pus banda. Și iar mi s-a părut că are capul mai mare. In fine, personajul a intrat deja la fandacsie și am aflat că se internase la spital, cu nervii praf. M-am dus la el și i-am povestit tărășenia. Mi-a dat două palme de mi-au țiuit urechile câteva zile. De atunci nu mai fac farse. Deși sudul României uneori chiar merită asta!

În ultimele zile, frecvența unor enunțuri cum ar fi „respect părerea altora” a atins apogeul. Personal, o asemenea formă de exprimare ce mimează o mentalitate democratică mi se pare ineptă, prostească. Raționamentul e simplu: cum pot să respect, apriori, ceva ce se poate dovedi o inepție, o judecată extremistă, sau o opinie cretine? Corect ar fi: ascult cu atenție, încerc să înțeleg părerea altuia, nu vreau să îmi impun părerea mea, nu cred că părerea cuiva poate fi un motiv de delict! De aici însă până la a respecta părerea altuia e cale astronomică, nu lungă!

Atunci când un politician pleacă de la un partid, foștii colegi își golesc rezervele de flegmă, iar cei noi își schimbă semnul adjectivelor tot așa cum se schimbă cauciucurile vara-iarna. Plecatul de la noi se numește traseism, plecatul de la ei se numește migrație. În clipa de față, viața politică românească are tras-eiști și împins-eiști. Cei care pleacă sunt de două feluri: cei care nu au probleme la dosarul cu furăciuni și cei care au foarte mari probleme la furăciuni. Mai pe înțeles, sunt cei care trăiesc într-un stat fără telefoane și cei care trăiesc într-un stat cu telefoane, deci polițienesc, așa cum magistral l-a descris, de la Reșița, Dl Frunzăverde. Nedreptatea celor din statul polițiensc li se trage din faptul că au numai și numai telefoane ascultate, chiar și atunci când nu le folosesc. Împinseiștii, la rândul lor, sunt de două feluri: cei metabolici (cei împinși de nevoi fiziologice, fiindcă de alte nevoi nu poate fi vorba) și cei de context (cei care îi vor urma lui Frunzăverde). Migraționiștii, în schimb,depind de marile ritmuri ale universului. Asemenea generalului Oprea, ei au instinctul inefabil al berzei și simt plecarea doar la ore astrale ale universului. Asemănarea acestora cu berzele se bazează și pe faptul că ei zboară în formație ordonată de stol sau pluton, în funcție de regn. Spre deosebire de toate acestea, fenomenul numit „mi-e greață politică” poate fi întâlnit eminamente în rândul electoratului comun, cunoscut de oamenii de știință sub numele de electoratus pulimus.