Despre opritul inimii la români

Câștigătorul finalei „Românii au talent” este o persoană pe numele ei Cristian Gog.
Domnul Gog este iluzionist, mentalist și un personaj care dă de înțeles că ar avea capacități suprasenzoriale.
Presa a și scris deja despre diverse trucuri cu mingi de tenis de câmp sub braț și a prezentat un întreg arsenal de instrumente pe care l-a folosit.
Teama de a nu considerat prost e una din fricile profunde ale omului, așa că orice explicație e binevenită!
Lucrurile pot fi însă mai nuanțate.
Povestea cu opritul inimii, de pildă, este practicată de yoghini, cu deosebirea că ei intră în catalepsie. Un celebru yoghin, Haridas, este invocat și de Eliade într-una din edițiile tezei sale de doctorat dedicate filosofiei Yoga, indianul fiind îngropat și revenind la viață după 40 de zile.
Povestea cu deformarea unor tacâmuri cu ajutorul privirii este și ea de mult fumată, dar nu chiar explicată. Se numește telekinezie și a fost performată public, încă din anii 70, de un israelian, Uri Geller. Acesta nu doar deforma tacâmuri, ci și mișca diverse obiecte, oprea limbile ceasurilor sau perturba acul busolei.
Dar, o să fiți surprinși, pe mine mă fascinează dl. Gog din alte pricini.
El a ilustrat, în mod metaforic, toate deficitele fundamentale ale societății românești.
Care și-a oprit inima. Ba chiar și-a făcut, în acel loc, un transplant de portofel.
În locul dlui Gog am văzut pe scena showului întreaga clasă politică și nu numai, întreaga societatee românească, în teribila amnezie a unui verb: a păsa.
Nu sper la iubirea aproapelui, la milostenie, la bunătate, ci doar la un palpit al inimii care, probabil, e suspendat undeva între lăcomie și cinism.
Așa se face că de pe masa omului de rând a dispărut ultimul lucru care are drept de prezență: dumicatul de pâine.
Dl. Gog a arătat apoi că citește gândurile!
Gândurile noastre nu mai sunt de mult un secret! Ba chiar citirea lor a devenit o industrie.
 A tăiat un ziar și a știut ce scrie pe acele bucăți. Un vax! Tot ce apare în presă, dacă nu e nutreț pentru bizon, e vomă politică.
Apropo, cred că am mai scris asta, cardiologia nu e știința despre inimă, ci știința despre carduri.

A plagia, a fura, a mangli, în urgență ortopedică

O tristă și involuntară ironie face ca verbul „a plagia” să fi intrat în gura presei, acum vreo zece ani, în urma unui scandalul din jurul fostului ministru pesedist al Sănătății, Mircea Beuran. De ce ironie? Fiindcă, etimologic, cuvântul „plagiat” se află în directă legătură tocmai cu… medicina. Astfel, Voltaire își începe articolul Plagiatdîn faimosul său Dictionnaire philosophique — Dictionar filozofic — arătând ca „plagiat” vine de la cuvântul „plagă” ce desemna condamnarea la biciuire a celor ce au vândut oameni liberi drept sclavi.
Să nu credeți însă că plagiatorii se regăsesc doar în domeniul științific!.
Înainte de 1989, România culturală asista uluită la scandalul romanului Incognitode Eugen Barbu. Pe două coloane, presa literară dîn anii 80 oferea publicului mostre ce dovedeau negru pe alb că prozatorul și directorul revistei securistice „Săptămâna” copiase cuvânt cu cuvânt pagini întregi dintr-un scriitor rus. Dar scandalul Eugen Barbu a scos la iveală alte practici poate mai grave decât plagiatul : Eugen Barbu lucra cu „negri”, adică niște persoane ce erau plătite pentru a scrie pentru stăpân fără a se ști acest lucru. Asemenea sclavilor invocaţi chiar de Voltaire.
Ceea ce se poate aplica și în cazul ministrului Mang care, după cum s-a văzut, era trecut primul, deși lucrarea e scrisă pe computerul soției sale. Poate că domnul Mang nici nu a citit lucrarea! Povestea asta cu mai mulți autori — mai ales în lumea științelor exacte — este o practică uzuală. Există sute de lucrări în care primul semnatar e Profesorul, șeful de catedră, decanul sau rectorul, iar cei ce urmează sunt „negrișorii” de asistenți sau șefi de lucrări care au făcut treaba. Nu spun că e o practică generalizată, dar mă tem că știu destule exemple! Așa că, atunci când semnezi ca Profesorul, ți se pot întâmpla și asemenea neplăcute entorse. Ceea ce, iată, mă face să cred pe domnul ministru a fost sincer când a spus că lucrarea nu e Domniei sale.
Apropo de entorsă, un link deosebit de interesant este cel al Universitaţii Catolice dîn Louvain unde putem citi că „Plagiatul, constituind un furt al proprietaţii intelectuale a altcuiva, este considerat o grava entorsă a deontologiei știinţifice”.
Mă tem că învățământul universitar românesc are, de urgență, nevoie de un departament de Ortopedie Deontologică.

Soția lui Sarkozy emană o filosofie erotică socialistă

Da! Filozofia de budoir a Carlei Bruni a dovedit o evidentă aplecare spre concepția socialistă „de la cei ce au, pentru cât mai mulți”. A avut zeci de iubiți celebri, de la Mick Jagger, la Eric Clapton, ba chiar, la un moment dat, a devenit iubita fiului unuia dintre iubiții ei. Raphael, fiul editorului Jean-Paul Enthove, era căsătorit pe vremea în care Carla se iubea cu Jean-Paul. Apoi a divorțat și i-a dăruit Carlei un fiu. ”Sunt monogamă din când în când, dar prefer poligamia și poliandria”, spunea, pe atunci, Prima Doamnă a Franței. E un cântec frumos dedicat literelor, acum, la ceas de alegeri prezidențiale în Franța și la ceas de utilă lecție de ortografie cu privire la verbul a înota.
http://www.youtube.com/watch?v=UIZEQYe8pdA

Misterul supraviețuitorilor de pe Titanic a fost dezlegat

Cercetătorii departamentului Scufundări/Confundări Internaționale al Universității din Standford au descoperit misterul salvării naufragiaților de pe vasul Titanic. Grupul de psihologi a ajuns la concluzia că persoanele care înnotau, adică înotau cu doi n, a fost mult mai rezistent decât grupul celor care înotau cu un singur n. De altfel, ei opinează și că dacă numele vasului ar fi fost scris Titannic, catastrofa ar fi fost evitată.

Apropo, nimeni nu mai știe nimic despre Premierul Johannis?

Acum doi ani și patru luni presa specula despre Guvernul Johannis cam așa: 
„Pentru noul Executiv se vehiculează următoarele nume
Victor Ponta: PSD – Justiţie;
Ionuţ Bazac: PSD – Sănătate;
Valeriu Steriu: PSD – Agricultură;
Pesediştii ar dori şi Externele pentru Titus Corlăţean sau pentru Cristian Diaconescu.
Totodată, ministerul Transporturilor este dorit de liberalul Relu Fenechiu.
Nu este de neluat în seamă nici zvonul potrivit căruia Radu Mazăre ar fi solicitat în cazul în care Mircea Geoană ar ajunge preşedintele României să solicite postul de ministru al Transporturilor pentru Nicuşor Constantinescu şi pe cel al Justiţiei pentru Alexandru Mazăre.”
Acum nimeni nu mai spune nimic despre cel ce părea, atunci, Messia guvernării țării? 
Păcat, păcat, de sasul fluturat!

USL și graviditatea de 6 luni

În politică, atunci când pierzi, singurul lucru care îți mai rămâne este să își inventezi avantaje. În clipa de față PDL-ul speră ca, până la alegeri, USL-ul să se erodeze la maximum. Este evident că USL nu va putea face ceea ce a promis și criticat, dar asta nu va schimba fundamental datele problemei. Logica nu e neapărat tovarășul de bază al reacțiilor politice. Ne amintim cum Guvernul Ciorbea a fost purtat în puf de presă și de opinia publică mai bine de un an după preluarea puterii. Binomul e deja dovedit: așteptare mare, răbdare pe măsură! Așadar, cred că și PDL-ul, și Băsescu se înșală dacă mizează pe un asemenea fenomen. Dușmanul dușmanului tău e cel mai înțeles om din lume, spune un vechi proverb chinezesc. După cum e greu de crezut că o mișcare civică în frunte cu Mihai Răzvan Ungureanu poate face ceva în clipa în care a încasat eșecul din Parlament. Așadar, cheia se află la PDL! Dar nici la PDL-ul lui Boc, nici la cel al lui Blaga sau al lui Berceanu, ci la PDL-ul lui Macovei, Preda, Baconschi. (Vă rog, fără Paleologu, dacă se poate!) Deocamdată, USL nu are niciun personaj politic de consistența civică a lor. Ei trebuie să fie în față acum, fiindcă, fără susținerea lor, candidatura lui MRU la președinție riscă să devină o glumă.   

Să nu uităm de niște Gheorghe mai mari

De fiecare dată când mă rătăcesc prin emotivitatea zilelor cu nume de sfinți, uit pe câte una sau unul dintre apropiați. Așa că, azi, nu mă las și, din precauție, voi gratula Gheorghi, Georgi, Gigi din toate domeniile. Așa că, mai întâi, voi felicita statul american Georgia, tocmai fiindcă Nea Ray Charles cântă (încă) Georgia on My Mind. La Georgia ex-sovietică nu mă bag fiindcă se scrie Georgia și se citește Gruzia! Aș vrea să nu îi uit însă pe locuitorii orașelor Sf. Gheorghe și Ghiorghieni, ai comunelor Ghițuleștii Mici sau ai așezărilor de discreție demografică Gicanii de Jos și Gherghinești care își serbează astăzi numele în tihnă.Tuturor prietenilor mei ce răspund la hipocoristicul Gigi, melodia iatliencei franțuzite Dalida: Gigi l’amoroso!
http://www.youtube.com/watch?v=Fb63wBWFaJ8   

În politică nimic nu pierde, nimic nu se câștigă! Totul se migrează!

Nu sunt deloc mirat de plecările în masă din PDL. România nu are, deocamdată, o clasă politică, ci doar una de context economic. Cu rare excepții, nu am văzut discursuri construite pe valori de stânga sau de dreapta, ci doar discursuri de adecvare în care era invocat binele național. Mă tem că viziunea politică trece înaintea binelui național din simplul motiv că principiile de stânga sau de dreapta construiesc națiunea, și nu invers. În acest sens, constat că suntem în epoca unei tribalizări economice în care clasa politică are ca scop nu crearea unor mecanisme cât mai adecvate de gestionare a banului public, ci doar crearea unor mecanisme cât mai eficiente de gestionare a pârghiilor banului public. Dar acest lucru nu explică decât parțial migrările politice și ușurința cu care unul sau altul trece de la un partid la altul fără probleme de conștiință. Eu cred că, pur și simplu, oamenii nu au principii politice câtă vreme toate partidele se comportă a-moral. Dacă unul singur diintre partide ar spune NU! în numele unor principii minimale, poate că toți ar mai reflecta la aceasta.
Apropo, Marghiloman spunea că în România nu poți avea adversari politici fiindcă, de îndată ce îi învingi, trec de partea ta.

Un gând pascal

Hristos a înviat!
Aș fi vrut să scriu azi despre faptul că în ziua de Paști prăznuim nu doar Învierea Mântuitorului, ci și biruința asupra Morții, învierea morților și primirea Vieții celei veșnice. Nu sunt teolog, dar nu pot să nu observ că Paștile aduc, celui atent, priveliștea incomensurabilă – dincolo de timp și dincolo de ceea ce noi numim bucurie – a Vieții. Învierea Mântuitorului nu este doar învierea Lui, ci și a noastră. Sau mai ales a noastră. Ce rost ar avea să se arunce în moarte cel fără de moarte dacă nu ar fi vrut să ne scoată pururi de acolo? Poate că stihul din troparul nopții de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”, e unul dintre cele mai tulburătoare mistere ale unei lumi care, în loc să se teamă de moarte, ar trebui să se teamă că nu primește Viața cea Veșnică.