Dacă Funeriu ar pleaca mâine de la Ministerul Educației, e sigur că a făcut ceva în absolută premieră națională: a organizat primul Bacalaureat nepenal.
Fără părinți.
Fără telefoane mobile.
Fără copiuțe.
Se știa de multă vreme că ecuația a+b+c=bac se traduce fix așa:
a=fondul de protocol
b=suma diferențiată în euro pentru 8,9 sau 10.
c=tehnologia de copiat (copiuțe, hands free-uri minuscule plantate în ureche).
O industrie prosperă ce a alimentat facultățile cu proști și destoinici analfabeți.

În 1993, când Regele era fugărit pe șoselele României ca un infractor, mă aflam la Strasbourg, într-o cameră de hotel și plângeam, copleșit de rușine, de umilință și de dezgust.
Nici CT Popescu nu are nicio cădere morală să comenteze acum, nici Ponta, nici Corina Dragotescu, o jună care, în 1990, îl înjura gros pe Ion Rațiu și îl adora pe Ion Iliescu.
Nu știu nici ce mai caută Bogdan Chireac la TV, scos cu șuturi în pix din breasla jurnaliștilor după ce a fost prins cu șantaj de mistreț.
Diferența dintre acele timpuri și acum stă într-un ”detaliu” nevinovat: ceea ce toți de mai sus susțineau fățiș sau tacit se numește instigare și urlet de hoardă barbară.
Evident, de 1000 de ori evident, mi se pare inadmisibil, revoltător și umilitor felul în care președintele Băsescu a vorbit despre Rege.

Recenta declaraţie a fostului ministru al Culturii, Dl. Toader Paleologu, cu privire la susţinerea oraşului Cluj-Napoca sau a Iaşului în cursa pentru titlul de capitală culturală europeană mă trimite la una dintre cărţile ilustrului său tată, Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox.
Vreau să spun că, uneori, bunul-simţ e o formă paradoxală de… amnezie. Sau de rea-credinţă.
Sigur că Dl Gheorghe Ciuhandu nu e pedelist, dar asta nu are nicio importanţă pentru datele problemei. Şi că, în eventualitatea succesiunii oricărui alt primar, Timişoara tot Timişoara rămâne: cel mai multicultural oraş al Europei, declanşatorul Revoluţiei române, un model de viaţă împreună, şi nu unul de tolereanţă, aşa cum aiurea tot aud. (Toleranţa presupune o poziţie superioară a cuiva care te acceptă. Timişoara e un model de NORMALITATE, iar dovada cea mai clară e că atât românii, cât şi germanii, maghiarii, sârbii, evreii sau cine or mai fi se legitimează, în afara Timişoarei, cu un cuvânt luminos: “timişorean”.)
Vreau să spun că, oricum, cea mai importantă comoară culturală a Timişoarei e tocmai această diversitate, şi nu neapărat oamenii de cultură, instituţiile sau trecătoarele evenimente ce pot fi oriunde create.
Drept pentru care îi îndemn pe toţi oamenii politici, indiferent de partid, să îşi scrie pe inimă, cu un stilou de tatuaj, cu cerneală violetă, doar atât: Timişoara, capitală culturală europeană.
Şi să spună, scrie, arate răspicat, în fiece zi acest Crez!

Maniacal și tot mai represiv, e firesc, ca fost procuror, să aibă un sindrom maniaco-represiv.

Fenomenul publicitar are, de multă vreme, o publicitate proastă.
Cele mai stăruitoare acuzaţii susțin că publicitatea generează obezitate, parazitism si incită la distrugerea planetei prin încurajarea unui consum exagerat, mult peste necesităţile reale.
Alți publifobi, mai grijulii cu suflețelul, cred că publicitatea ne alienează, ne creează false repere, creează anxietăţi celor care nu reuşesc să atingă perfecţiunea din reclamă în viaţa de toate zilele.
Firește, există şi contraargumente la fel de puternice, care spun că publicitatea este un bun remediu contra depresiei fiindcă ne face să ne dorim să fim mai frumoşi mai buni, mai sănătoşi.
Din acest ultim set de orientări face parte și o recentă ofertă de pahare a unei cunoscute băuturi colice (adjectiv format de la substantivul Cola).
Bonusul cu pricina ar fi, ni se spune, încă un motiv de optimism.
Ceea ce e, desigur, adevărat, cu o precizare însă:
În România optimismul la pahar e anemic de tot și nu se observă decât de la canistră în sus.
Fiindcă, la români, optimismul e deja în Coca-Colaps.

Știu că sună ușor donquijotesc, dar, în acest moment, castravetele spaniol e vaca verde nebună a Europei.
Declarat(ă) curcubitacea non grata în Europa, castravetele spaniol se vede aruncat din farfurie direct în oprobiul european mai ceva decât o legumă recent dusă la Tribunalul de la Haga.
Oarecum acest destin nefericit îi fusese prezis de rudele apropiate, respectiv verișorii dovlecel, dovleac sau pepene bicolor (verde și galben).
Nu neapărat din cauza unei ambiții nemăsurate de a intra pe poarta strâmtă a psihanalizei, chiar așa, protejat de un plastic transparent și mulat fără cută pe dânsul.
Nici vorbă!
Unii teoreticieni germani ai Grădinii au semnalat mai demult un excesiv apetit faustic acolo unde, în speranța unei veșnicii de peste iarnă, castravetele se lasă prea lesne murat.

Aniversarea micilor zeități e unul dintre cele mai evidente ritualuri impuse de religia Netu.
Facebookul e foarte atent la ziua de naștere a fiecăruia dintre noi, micile zeități, așa că ”prietenii” se facebookură și te trezești, pe nepusă masă ori laptop, în centrul unei mini sanctificări.
Fiindcă dă o dimensiune publică acestor momente accidentale, Netul procedează nu doar ritualic, ci și publicitar: face din fiecare zi o sărbătoare.
Și întreține un vechi reflex al omului în cheie simbolică: acela de a dărui.
Fiindcă, la urma-urmei, religia Netu se bazează pe reciprocitatea darului simbolic. Cuvântul-cheie este to share, a împărtăși.
Cine a frecventat celebra carte a lui Marcel Mauss, Eseu despre dar, își duce aminte de un cuvânt pe care, de altfel, l-a și făcut celebru: potlatch.
Potlatch vine din societăţile indiene din nord-vestul Americii și este un ceremonial bazat, deopotrivă, pe distrugere şi consum. Este un fel de “luptă pentru bogăţie”, în care se sacrifică nenumărate bunuri şi în care noţiunea de “onoare” capătă cea mai mare valoare. Dobîndeşti onoare, prestigiu şi implicit putere dacă eşti capabil să distrugi cele mai multe bunuri.
Cele trei obligaţii esenţiale ale potlatch-ului sînt: 1. să oferi (un şef de trib trebuie să dea potlatch-uri pentru fii, pentru ginere, pentru fiică, pentru morţi, menţinîndu-şi astfel autoritatea şi rangul ); 2. să primeşti (refuzul înseamnă că arăţi teamă şi astfel îţi pierzi greutatea numelui); 3. să înapoiezi (ceea ce constituie însuşi adevăratul potlatch – cine nu poate înapoia îşi pierde puterea, rangul şi devine sclav ).
Cuvîntul cheie în tot acest ceremonial ar fi, în opinia lui Mauss, “redistribuţie”. Bunurile circulă iar “circulaţia lor o urmează pe cea a bărbaţilor, femeilor, copiilor”. “Fiecare, el şi bunurile sale, este dator celorlalţi”, adaugă Mauss. Potlatch-ul devine la rîndul său un fenomen social total în care sînt angrenate mai multe nivele: economic (se fac tranzacţii uriaşe), religios, mitologic, şamanistic (şefii angajaţi în potlatch reprezintă întruchiparea zeilor şi a strămoşilor), simbolic (distrugerea simbolică a bunurilor, urmată de cîştigarea unui capital de putere, adică recunoaştere din partea celorlalţi). (Pentru o analiză în detaliu, vezi http://romania.indymedia.org/ro/2006/02/1226.shtml)
Poate că singura deosebire dintre schimbul simbolic pe care Netul îl face posibil, fiindcă depinde de el, este doar relativa concomitență a darurilor.

A murit Petru Cârdu! Ieri, 30 aprilie, a plecat poetul, jurnalistul, traducătorul, animatorul cultural, Excelenţa Sa Ambasadorul Literaturii Române în spațiul culturii sârbe.
A tradus peste 30 volume din literatura română şi sute, mii de poezii ale poeţilor români risipite prin cele mai de prestigiu reviste de limbă sârbă. Datorită lui Petru Cârdu, circulă prin spaţiul culturii sârbe volume de poezie semnate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Caraion, Ştefan Austin Doinaş, Gelu Naum, Ana Blandiana. El este animatorul şi întreţinătorul unei mereu vii flăcări a interesului pentru marea poezie românească. Ca dovadă — dacă mai era nevoie de vreo dovadă! — acum vreo zece ani mi-a dăruit un număr din prestigioasa revistă „Delo”, un număr dedicat în întregime avangardei româneşti. Selecţia, reproducerile şi traducerile sunt superbe : Urmuz, Tristan Tzara. Ion Vinea, Al. Tudor-Miu, Saşa Pană, Constantin Nisipeanu, Moldov, Geo Bogza, Jonathan X. Uranus/Mihail Marcel Avramescu, Virgil Teodorescu, Şuli, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Gelu Naum. Iar ceea ce este cu adevărat buimăcitor în acest număr special e chiar anul apariţiei, adică 1986!
Poate şi mai spectaculoasă decât poezia în preajma căreia adastă, cealaltă creaţie geamănă a lui Petru e KOV, ceea ce înseamnă Comuna Literară Vârşeţ, un soi de Cosmopolis unde au venit dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Întâmpinaţi cu cărţi poştale aruncate de pe nişte avioane utilitare. Ginsberg e de ajuns ca nume? Sau ar mai trebui să scriu că a înfiinţat Premiul European de Poezie în urmă cu 17 ani. Şi că, atunci când erau vremuri grele pentru Iugoslavia, el nu s-a sfiit să acorde premiul unui german, de pildă. De fapt, Petru este unul dintre rari poeţi cu vocaţie europeană, iar interviurile sale cu personalităţile lumii de astăzi îi stau mărturie : Emil Cioran, Mircea Eliade, Günter Grass, Czeslav Milosz, Agnes Heller.
Înainte de orice însă, ar fi trebuit să scriu că Petru a fost un excepțional poet. După strălucitul său debut cu Aducătorul ochiului, au urmat Pronume, Căpșuna în capcană, În Biserica Troia și Cerneala violetă, toate încoronate cu prestigioase premii.
În finalul Prefeței la singura antologie Petru Cârdu din România, Școala exilului, Ștefan Aug. Doinaș scria:
”Petru Cârdu este un poet de prim rang și un mare patriot: el întreține expresivitatea limbii române dincolo de hotarele țării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de astăzi”.
Dumnezeu să-l odihnească în Pace!

Din nemuritorul Bubico, Nenea Iancu transmite acest teribil mesaj proprietarilor de câini magnetizaţi de şarmul canin al unor patrupede cu nume de floare:
“… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: “Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: “Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: “Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?”

P.S. Pentru prietenii mei ce îşi serbează azi onomastica, închin o cupă de clorofilă.
P.P.S. Iar lui Viorel B., naşul, i-am găsit, doar pentru azi, o poreclă în ton cu citatul de sus: Floare de Colţ Alb.