Cred că în ştirea de mai jos trebuie corectat de urgenţă numele localităţii, aşa cum e în titlu: 

“Aproape 100 de romi au atacat miercuri seara un TIR cu alimente răsturnat în zona localităţii doljene Coţofenii din Faţă. Autocamionul a ajuns în şanţ în urma unui accident uşor, aşa că patronul a adus oameni să mute alimentele perisabile.  Nu prea au avut ce face, căci imediat au fost înconjuraţi de romi care au început să care alimentele.

Proprietarii TIR-ului susţin că în mai puţin de 10 minute romii au reuşit să descarce şi să fure din TIR două lăzi de produse congelate de câte o tonă fiecare.

“Au tăbărât pe camion să ia marfă. A fost trimis un echipaj de la 112 cu un domn şi o doamnă. I-au dat la o parte i-au îmbrâncit”, a spus şoferul TIR-ului.

“Au năvălit în semiremorcă şi au început să scoată mărfurile care mai erau”, a povestit patronul firmei.

Romii susţin că doar au mutat marfa într-un alt camion.”

Politețea nu a dispărut de tot din lumea asta beizadelizată până la adânci bătrâneți.
(De ce nu sunt și tinerețile adânci oare?)
Așadar, respectați mai întâi mesele principale ale zilei.
Apoi respectați mesele principale ale nopții.
Salutați cu reverență scaunele, indiferent dacă sunt sau nu importante.
Dați binețe fotoliilor în limba lor de mult dispărută.
Nu vorbiți neîntrebați cu sofaua.

Scoateți-vă cu gesturi de mătase pălăria în fața șifonierelor.
Am știut asta încă de când aveam dooj de ani și am exclamat în franceza unui tâmplar cu lecturi din Cioran:
Furnir c’est un peu mourir. 

O campanie publicitară adresată tranzitului intestinal scoate la iveală o nedreptate de gen: în spot apar numai femei!
Ceea ce lasă în digestia ideatică a privitorului o pripită concluzie cu privire la bărbaţi. Cum că aceştia ar fi ocoliţi de constipaţie ori de lentoarea digestiei.
Evident, o asemenea omisiune s-ar putea transforma cu uşuriţă în prejudecată, loc comun, stereotip.
Iată de ce propun crearea unui iaurt cu nume viril, bărbătesc: Activiu.
Sau, ca să evităm alt stereotip, un lapte bătut bărbătesc.

Revelaţia şefului de Poliţie din Vâlcea cum că poliţistele fac copii şi, în acest fel, încurcă activitatea organelor (ca să ne exprimăm aşa) scrie o nouă etapă în istoria misoginismului românesc: etapa misoginismului cu chipiu strâmt.
Aparent, nemulţumirea comandantului se referă la concediul maternal, deocamdată singurul concediu fără dubiu din lume.
În esenţă însă, dacă privim mai îndeaproape, ne dăm seama că problema vine din graviditatea poliţistelor.
Doamnele/domni;oarele rămân gravide, intră în concediu, apoi iar rămân gravide, iar cer concediu ş.a.m.d.
Dacă ar fi reflectat mai profund, Domnia sa ar fi putut remedia acest aspect printr-o iniţiativă parlamentară privind transformarea unei anumite părţi din retribuţie în mecanisme de prevenţie.
De la anticoncepţionalele mecanice, chimice, până chiar la bărbaţii gonflabili.
La o adică, un proiect de lege ar putea introduce chiar şi jurământul de castitate, transformând viitoarele poliţiste într-un soi de vestale ale României.
Dincolo de uriaşele economii la bugetul de stat, un asemenea fenomen ar avea ca efect – statistic vorbind – şi diminuarea numărului de poliţişti candidaţi la funcţia de şef de poliţie în Argeş.

La români, Furatul e ca și cina.
Evident, nu fiindcă toate lume știe că cina trebuie evitată.
Ci fiindcă nu există emisiune de știri vesperală (de seară) în care să nu fie vorba despre câte un furt.
Un furtuț, un furtic, un furtoi, un furtoc.
Ca și fotbalul, handbalul, rugbyul sau politica, furtul e un sport colectiv.
Când e individual, solo, singuratic, furtul se numește găinărie.
Înțelegeți ce zic.
Din această pricină, legislația românească e în mare confuzie.
Cum poate fi comparat, de pildă, Domnul Vântu cu găinarul Bebe Zefir din Babadg care, iarna trecută, a furat 6 ruzi de salam Victoria?
Evident, nu e nicio asemănare la mijloc, fiindcă Domnul Bebe nu a avut bani să își ia o televiziune și, pe deasupra, a mai fost și arestat.
Ceea ce duce la o concluzie de o logică impecabilă: dacă vrei să furi, trebuie să furi accentuat, nemilos, zdravăn, organizat, neîntrerupt.
Ca să ai de dat la partid, la opoziție, la procurori, la judecători, la polițisti, la servicii, la jurnaliști.
Hoțul cu majusculă, cu gigantusculă e apolitic, patriot și chiar generos. 
Hoțul cu mega H e pe viață: fără concedii, fără pauze, fără accese de conștiință tâmpită.
Nu poți fi Hoț o lună, un anotimp, un mandat.
După cum nu poți fi puțin hoț.
Ceea ce arată că hoția e ca și graviditatea.
(Femeia foarte puțin gravidă încă nu s-a născut dintr-o mamă și mai puțin gravidă.)
Asta nu fiindcă Hoțul ar fi neapărat un ticălos.
Ci fiindcă ceea ce rămâne pentru el nu e prea mult, așa cum ați fi tentat să credeți.
Societatea românească nu e încremenită, asemenea SRI-ului în filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Nu! Oamenii se schimbă și șefii se schimbă odată cu oamenii, după cum inspirat/expirat spunea un chestor cu prolaps la portofel.
Așa că alți bani se duc după alți oameni.
Care trebuie să trăiască și ei ceva.
Fără Hoți, furtul ar fi disperat, dezorganizat, amator și ridicol.
 

Îmi place atât de mult Timișoara încât, de câte ori trec pe Bulevardul C.D. Loga alături de un netimișorean, îi spun cât se poate de serios că marele nostru bănățan a fost inventatorul CD-ului.
Dacă se prinde și râde, mai zic și că Loga a inventat și logaritmul.
Dacă nu, rămâne așa.
Parcă voi nu mințiți atunci când vă aflați în preajma celor dragi…

Dacă o să scriu aici că Hiromi are o relaţie aberant-erotică cu pianul, o să fiu, în cel mai bun caz, bănuit de un freudism răsuflat.
Lucrurile sunt însă mult mai grave în acest caz. Şi pentru Hiromi, şi,  iertaţi-mi modestia, şi pentru mine.
Asta fiindcă, uneori, Hiromi se comportă cu pianul asemenea unui şofer de tir cu o gheişă de şosea accentuat masochistă.
În locul unei tandre şi tantrice poziţii a misionarului, pianul Yamaha s-a mulţumit a se aseza docil în genunchi, asemenea locuitorilor maturi din oraşul Sodoma.
Ceea ce a schimbat, implicit, dincolo de geometria extaticei acuplări muzicale, şi sexul celor doi parteneri: Piana, Hiromul.
Norocul meu a fost că, în rarele momente de pianus interruptus, să mă simt fericit că l-am văzut, în beţe şi oase, pe Simon Philips.

Pentru mine, Marius Giura înseamnă cel mai însemnăcios om cultural al Timişoarei.
Ce a reuşit el să aducă în ultimii ani e de vis.
După ce că se luptă cu banii şi cu administraţia, Marius nu se înţelege prea bine nici cu Weather Report, deşi e unul dintre cei mai meteo sensibili ascultători ai trioul de variabilă înălţime cumulus, nimbus şi cumulonimbus.
Care, din 2009 încoace, se prezintă neinvitaţi şi în averse.
În fine, la câte cisterne de muzici faine le-a vârât în urechile timişorenilor şi ale românilor, e limpede că Giura are un teren jazzolier de unde extrage jazz în diverse cifre octanice/octavice, cum ar fi, anul ăsta, Avishai Cohen, Hiromi sau Danielsson.
Pentru patru zile am fost şi eu gărâneanţ, la Curtea/Cortul Regelui Jazz: lume vie, corturi, portbagaje Lacoste cu botul deschis, tineri împletiţi temeinic, asemenea cepei şi usturiului, fragmente găsite din Moşu Lungu, acustică mai bună decât anul trecut, poliţişti politicoşi la pupitrul dirijoral al serpentinelor, gunoi bine orchestrat, câini maturi melomani ş.a.m.d.  
Am mai spus-o şi o repet, în ciuda faptului că urmează un nou bacalaureat fără trombon românesc: în toată istoria omenirii, singurele fenomene veritabile produse de munca istovitoare au fost blues-ul şi jazz-ul.