Poate că într-o bună seară voi scrie povestea minunată a Fulgului de zăpadă care a stat în pat o iarnă întreagă fiindcă avea febră.
Evident că voi descrie cum, în acel anotimp, mama sa, Nourofena Răceală și Viscol a stat lângă el, culcată pe blana lui Fram Ursul polar.
Ca să viseze minunat un vis cool.

De câte ori începe să ningă, mă gândesc, ușurat parcă, la SUV-uri.
Iată, îmi zic în sinea mea, au și ele, SUV-urile, un rost pe lumea asta prea catifelată a asfaltului de oraș.
Ieri seară, de pildă, am zâmbit a încurajare atunci când vajnicele 4×4 tăiau neaua și solul nesigur asemenea unor galioane.
Fiindcă, îmi imaginez eu adesea la vreme frumoasă și drum dat cu after shave de Ciuhandu, SUV-ul tre să se găsească într-o profundă și insondabilă dilemă cu privire la folosința-i.
Așa că, în țările bune, SUV-urile nu prea circulă prin localități, fiind un soi de motoare sălbatice ce se hrănesc cu hârtoape și noroaie clisoase.
La noi, la români, în țara absurdului/absurvului, dilema SUV-ului cred ar trebui formulată așa: 4? ori 4?

Și anul ăsta, am ratat îmbățoșarea de Sfântul Moș Nicolae.
Afirmat deja în istorie ca protector al copiilor, Moș Nicolae probabil că a lăsat acneea adolescenților în leasingul Crăciunului Moș.
La englezi, carăvasăzică, tre să fi fost Saint Nick.
În Computerland, necesarmente, ziua tuturor morților din Real Life și a viilor de pe Net, poartă acest nick: Saint Nick Name.

Arcimbolodo – pictorul care a imaginat chipuri de oameni din legume, păsări și cărți – cred că ar fi închipuit-o pe Margareta Sterian din cărți îmbrăcate în piele de tigru sau de bizon.
Ar fi făcut astfel o reverență acestei minunate femei ce a pictat, a desenat, a scris poezie și proză, a tradus, a țesut tapiserie, a visat scenografie.
A făcut parte din rara specie a artiștilor înzestrați cu nu doar cu darul creației, ci cu darurile creației.
I-a fost împrumutat ochiul pictorului, inima vorbitoare a traducătorului, sufletul cu mii de uși al prozatorului, degetele ce țes lumea ale Dantelăresei.
Dar i-au mai fost dăruite și aventura avangardistă, și așezarea în plenitudinea tradiției populare.
Asemenea marilor creatori de origine evreiască din cultura română, Margareta Sterian a deschis ferestrele spre dinafară cu aplomb, grație și fragilitate.
În aprilie 1947, de pildă, apărea “Antologia poeziei americane moderne”, în traducerea Margaretei Sterian, cu un studiu introductiv de Petru Comarnescu. Antologia va fi interzisă in 1949. Peste 27 de ani, în 1974, cartea este reeditată la Editura Dacia cu titlul schimbat – “Aud cântând America”.
Datorită ei, sună așa cum știm, în românește, Dickinson, Whitman, Poe, Eliot, Sandburg.
Datorită ei, fantasticul, oniricul, fabulosul lumii românești are un sunet care nu seamănă cu nimic. Însă în același timp, îi amintește pe mulți mari artiști.
Ce alchimie!
Ce bogăție a culturii române și a evreității noastre!

Asta aș fi spus dacă nu aș fi fost gazda expoziției aduse cu un patetism matern de Domnul Mircea Barzuca, legatarul colecției Sterian.
La Palatul Baroc, deci, unde Margareta Sterian stă cu aproape 160 de lucrări.
Cu un fragment năucitor din Remember, al lui Răzvan Mazilu și Ion Rizea, în Sala Barocă.
Cu Nicole Tender, care a făcut posibilă și expoziția, și catalogul.
Cu Ada Lupu Hausvater, directoarea Teatrului Național Timișoara.
Cu Erwin Şimşensohn, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti.
Cu Costi Ostaficiuc, venit, în acea seară, în calitatea de prieten.
Vouă, deci, vă mulțumesc mulțumesc mult, mult.

* În preajma Conferinţei de pace de la Paris — care a consfinţit internaţional unirea Ardealului cu România —, cinci membri ai delegaţiei române au devenit masoni : Al. Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Voicu Niţescu, Gh. Crişan, Mihai Şerban şi Traian Vuia. Trei din ei, bănăţeni, doi — ardeleni! „Primiseseră lumina” în atelierul lojei Ernest Renan din Paris şi, în felul acesta, participarea delegaţiei române la Conferinţă a avut o cu totul altă greutate. Mai ales că, la data respectivă, în Ungaria lojele fuseseră suspendate sau, în termeni specifici, „intraseră în adormire”, stare care a durat până în 1926. (Ca un amănunt aparte referitor la acest aspect, scurta perioadă a Republicii comuniste a lui Bela Kun a însemnat, între altele, confiscarea palatului Marii Lojă Naţionale a Ungariei de către… sindicatul portarilor.) * Al. Vaida-Voevod a explicat intrarea intempestivă a celor sus-menţionaţi în masonerie ca fiind o acţiune diplomatică de persuadare a cercurile masonice şi, deci, politice franceze. Mai mult decât atât, se pare că acţiunea avea şi girul lui I.I.C. Brătianu, şi al Casei Regale. De altfel, regina Maria s-a aflat şi ea în timpul Conferinţei de Pace la Paris unde a avut câteva întâlniri importante cu rudele ei engleze. Ar fi de menţionat aici întâlnirea cu unchiul ei, ducele Conaught, Mare Maestru în masoneria engleză. De altfel, aghiotantul personal al ei a fost trimis, după Unire, să se iniţieze la Braşov, centrul lojelor masonice din Ardeal. Mai mult, în 1925, Regina Maria a fost decorată cu ordinul masonic „Crucea Verde a Angliei”. * Dar Unirea nu a stat doar sub semnul marilor personalităţi politice. Arhitectul — ca să ne exprimăm aşa — din umbră al acestei strategii se pare că a fost Jean Pangal, personalitatea cea mai importantă a masoneriei româneşti interbelice. După un strălucit doctorat la Paris, în 1914, desfăşoară o laborioasă activitate în capitala Franţei, în 1918, ca secretar general al Consiliului Naţional al Unităţii Române. După unii istorici ai masoneriei româneşti, ar fi înfiinţat în august 1918 un Suprem Consiliu al României căruia i-ar fi fost Suveran Mare Inspector General. În această calitate este de presupus că a cunoscut cele mai cunoscute personalităţi ale masoneriei europene şi americane, fiindcă lojele din România, la acea dată erau sub diverse jurisdicţii străine, dintre care cea mai prezentă era cea a Marelui Orient de Franţa. Ceea ce se poate presupune e faptul că masonii români, în special Pangal, au negociat jurisdicţia lojelor româneşti pentru a obţine avantajele de rigoare. Cert e că, din 1922 Jean Pangal a condus Masoneria Naţională Română care s-a detaşat şi delimitat de Marele Orient al Franţei, devenind ordin suveran. În 1924 Pangal declara că scopul Marii Lojă Naţionale din România era acela „de a consolida statul naţional unitar român”. Iar despre masonii rataşaţi unor obedienţe străine a afirmat: „un român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţara sa există o Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a intereselor străine de neam”.

La trei săptămîni după ce Aurica a primit un post
de cicoare într-o grădină superbă cu petalele
mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment luminos dintr-un şarpe, ce, atunci cînd a intrat cu el aşezat peste nişte coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult, chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur şi culoare pentru a fi mai frumos.
Era ora şapte spre seară.
Afară, lumina îşi mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se întunecase, şi toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne sorbeam ceaiul aşteptînd rîndul semnelor vesperale, după ce, fireşte, fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să cadă în lege numai cu partea lui de petale, aşa că aprinserăm în cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă. Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu nişte tineri sau mai tineri acasă,
am auzit şoapte într-o limbă necunoscută în vale şi ne-am uitat la cer să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat pînă tîrziu prin livadă aşa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în piept aerul tare al mării şi zîmbesc fericiţi cînd aud, de departe, strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu. Respira.
Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul locşor de lîngă fereastră, dacă tot ce-a fost scris-o să crească.
Nu plîngeţi, rogu-vă !
Încă de la primul cuvînt am stat toţi într-o romanţă veche, nemţească.

Interpol sau interlop?
Polițist sau ploițist?
Cinstită sau cistită?
Chipiu sau chilipir?
Chestor sau castor?
Iată câteva din nedumeririle unui șef de post care nu a prins niciodată vreun hoț sau tâlhar.
El scrie acum o carte ce se va numi Amintirile unui șef de post restant.
Sau sicrie o carte.

“Cum cele trei sute de tunuri osmanlâi nu au reuşit să perforeze zidurile Vienei şi nici să deschidă porţile cetăţii ei, şi cum ghiulelele de paie şi de fontă, pornite din tunurile lui Şerban Cantacuzino, nu serveau pofta turcului de cucerire, ci comunitatea Europei creştine, de vreme ce pe deasupra nu reuşiseră, asediatorii au încercat să pătrundă, în acelaşi an, 1683, în inima capitalei imperiale, asemeni cârtiţelor, scormonind pământul pe dedesubtul zidurilor ei…
5000 de mineri improvizaţi săpau, în cursul nopţilor din perioada asediului, galerii care să-i ducă în cetate. Tot atunci, spre a nu fi ochiţi de tirurile artileriei duşmane după fumurile cuptoarelor, brutarii vienezi îşi coceau pâinea pentru a-i hrăni pe asediaţi, lucrând de zor în nopţile de vară ale lui 1683, când armele şi armatele tăceau mâlc. Ascuţit de spaime şi întuneric auzul brutarilor vienezi a descoperit încercarea turcilor care săpau în subteranele Vienei, zădărnicindu-le proiectul. Pentru acest merit, Curtea Imperială îi va premia pe patiserii cu urechea fină cu licenţa de a fabrica un produs de panificaţie de forma semilunei.” (Coriolan Babeți, Atelierul de arte Timișoara, Brumar, 2010)

În plină criză economică, iacătă PSD-ul cu o propunere atrăgătoare, sexi chiar: servicii sexuale.
Pătrunși de puterea exemplului, Robert Negoiță, Radu Mazăre și Nicu Bănicioiu se pare că au contribuit efectiv la calificarea unor june nu neapărat majore.
Poate și fiindcă, în ultimii ani, de majorat nu se ocupă PSD-ul, ci PDL-ul.
Partid care, în opinia mea, ar avea acum și sanșa nesperată de a impozita Tineretul Social Democrat, fiindcă ziarele scriu și de servicioase sexuale (cum să le zic altfel?) din organizația condusă de dl Bănicioiu.
Sigur, în PSD nu toți membrii fac asemenea lucruri, după cum tot atât de adevărat e și că nu tuturor le plac fetele.
Un mare pericol mi se par în acest scandal sexual tarifele total nesocial-democrate ale lui Robert Negoiță care, conform procurorilor, ar fi plătit între 500 și 1000 de RONI pe noapte.
Avea dreptate Ion Iliescu să îi numească, pe unii pesediști, capitaliști lacomi, veroși.
Iată-i acum și ”capitaliști vieroși”.

În caz că plouă în același ritm, propun să schimbăm cam așa următoarele ziceri de lună: novembeer și decembeer.
Iar dacă vor crește și birurile, vom schimba doar grafia: novembir și decembir.
Apropo, ați băut bere cu ghimbir?
Ginger beer?