Dispariția lui Adrian Păunescu marchează dispariția ultimului om politic român de dinainte de 1989.
De fapt, dispariția celui de-al doilea om politic român după Nicolae Ceaușescu.
Pobabil că, ocupați în exces lacrimal cu enigmaticii și cuminții noștri părinți, nu am observat în biografia lui A.P. un amănunt ce definește nu cenaclistul, ci, mai ales, politicianul: accesul direct la mulțime.
Alături de Nicolae Ceaușescu, Păunescu a fost singurul român din perioada Epocii de aur (sic!), care a vorbit excesiv, necenzurat și constant mulțimii.
Niciun prim-ministru, adică nici Dăscălescu, nici Verdeț, nici măcar Elena C. nu a avut privilegiul de a grăi așa, liber, fără vreo hârtie în față, cetățenilor României.
Nici azi nu știm ce timbru vocal aveau membrii CC al PCR, darămite ce nu aveau în cap.
Am și o ipoteză ce explică această muțenie generală: Ceaușescu îi înlăturase pe toți cei care puteau propune altceva decât pumnul în gură ca metodă în propagandă, așa că ideea unui outsider care i-a propus să se ocupe de hipnoza colectivă îi convenea de minune. Fiindcă, desigur, accentua nesiguranța cadrelor și nici nu îi periclita în vreun fel prestigiul.
Așa s-a născut Cenaclul Flacăra, fascinantul laborator în care Păunescu a inventat prima și singura instituție eficientă de progpagandă a regimului și, mai mult, l-a inventat pe Ceaușescu. Pe Ceaușescu Zeul, Faraonul, eroul civilizator, legiuitorul, omul de omenie, Cârmaciul.
Pe scurt, a creat religia ceaușistă, al cărei Mare Pontif era el, Bardul, iar Biserica își ținea slujbele cu ocazia spectacolelor de cenaclu. Din această pricină, Cenaclul Flacăra se aseamănă foarte bine cu fabrică românească vestită în epocă, cea de armament de la Cugir, unde, oricum asamblai componentele de la biciclete, tot mitraliere ieșeau!
Vreau să spun că oricât de mare admirator aș fi fost și sunt încă al tuturor celor care au făcut parte din acest Cenaclu, sunt nevoit să constat că talentul, buna lor credință, inocența, toate au fost pervertite fundamental de contextul în care ele au fost îngăduite să se manifeste.
Poate părea exagerat ce scriu acum, dar cred că și Phoenix, și Pittiș, și Mircea Baniciu, și Gyuri Pascu, și atâția și atâția au fost marii donatori de sânge autentic din care s-a hrănit Zeul Ceaușescu. Datorită lui Păunescu.
Cu acest sânge simbolic, în psihodrama Cenaclului Flacăra, Ceaușescu a fost când voievod, când haiduc, când hippie în blugi, când rebel comunist, în funcție de public, de context, de capricii.
Iar Păunescu ajunsese atât de îmbătat de acest joc al rolurilor în care el și numai el îl distribuia pe Ceaușescu, încât a sfârșit prin a-l confisca pe Cârmaci.
În imaginarul colectiv românesc, Ceaușescu nu mai sălășluia în mâinile clicii securisto-partinice, ci descria icoana unui sfânt încălecat pe dolofanul index al unui cenaclier.
Că i s-a spus asta sau nu lui Ceaușescu sau că a înțeles chiar el, aspectul e minor. Cert e că, în 1986, Ceaușescu a găsit prilejul să îl pună pe tușă.
Incidentele de la Ploiești nu au fost decât prilejul de a scăpa de el.
La acea dată, Păunescu-păpușa-unui-devotament, devenise de mult Păunescu-păpușarul-lui-Ceaușescu.
Fiindcă tocmai extraordinara sa eficiență propagandistică i-a jucat acest renghi: în clipa în care a reușit, asemenea lui Geppetto, să facă din Ceaușescu o păpușă ovaționată de sală, Zeul cu limba de rumeguș nu mai vroia să fie mereu reinventat și nici nu mai avea nevoie de Apostol.
Păunescu a dispărut de pe scena ceaușismului fiindcă Ceaușescu nu mai vroia să fie iubit, ci temut.
Așa cum știm din povești, Geppetto nu se revoltă.
Povestea ar fi fost interesantă doar cu Păunescu în rol de Golem.

În România contemporană, locul cel mai vizitat de românul standard e târtița părintelui feminin.
Asta fiindcă înjurătura de mamă este agenția de turism orală a românilor low cost până la gratuitate atunci când te trimite la origini.
Poate din cauza locului, dar și de rușinea lumii civilizate, avem o frunză pe logo-ul turismului românesc.

Răspundeți corect la întrebarea ”Ce ați făcut ieri cu ora suplimentară de viață?” și puteți câștiga un ceas elvețian.
Evident, ceasul trebuie dat înapoi, în conformitate cu modificarea orei de toamnă.
Optimiștii vor putea da ceasul înainte la primăvară.

Astăzi, în loc să vorbim despre Majestatea Sa Regele Mihai, am pălăvrăgit despre Ziua Armatei.
Care Armată?
Cea care a pierit în temnițele comuniste odată cu ofițerii ei de elită?
Armata ieșită din sâmburele sovietic al Diviziei Tudor Vladimirescu?
Cea care a secretat în fruntea ei Ceaușești sau Chițaci?
Armata care culegea porumbul CAP-urilor cot la cot cu elevii, studenții și profesorii?
Cea care a tras în poporul ei în 1989?
Armata lui Bernevig sau Stănculescu?
Armata delirului produs de generalul Degeratu?
Evident, asta nu e Armata mea.
Eu respect doar ofițerii de felul lui Viorel Oancea sau CADA.
Eu sunt mândru de românismul și patriotismul militarilor ce îl aveau drept Comandant suprem pe Rege.
Lor și numai lor, din păcate, li se cuvine, de Ziua Majestății Sale, gândul bun și mândria.
La mulți ani, Sire!

Nu îmi plac ferparele și din motive lesne de ghicit, și din motive stilistice.
De regulă, un necrolog transmite că încă un om excepțional s-a dus, în vreme ce noi, rămașii, suntem un soi de viețași suficient de comuni.
Ca să nu mai spun de alte și alte formule ce aduc surâsuri ori grimase taman acolo unde durerea ar chema sobrietate și discreție.
Nu sunt însă deloc exigent cu asemenea texte, fiindcă știu foarte bine că ele fac parte dintr-un străvechi ritual: cel al recompensei.
Nu neapărat însă doar al unei recompense postume.
De regulă, anunțurile mortuare pun în evidență nu răposatul, ci anunțătorii.
Fix pe cei care, cu acest prilej, se cațără pe soclul pietății, regretelor, devotamentului etern.
La urma urmei, un ferpar e, deopotrivă, un gest de regret profund și unul de mondenitate.
Simplificând puțin lucrurile, e aici și o bună bucată din povestea pescarilor care, atunci când pierd, scapă un pește, peștele e neapărat unul mare și grozav. După cum s-ar potrivi cu însuși pescarul.
Ceea ce mă face – atunci când citesc ferpare – să mă minunez de textele în care nu e vorba despre cei vii, ci doar despre cei dispăruți.
Cum e cel de mai jos, citit azi în ”Renașterea bănățeană”, în care LCC e o verigă dintr-un lung șir al maeștrilor și egalilor săi:

În 17.09.2010 s-a împlinit centenarul naşterii unei importante personalităţi a breslelor de mici meseriaşi lugojeni, cel care a fost
L.C.C.
(C. L. Măcelarul 1910-1984)

A fost cunoscut, iubit şi apreciat de mulţi cetăţeni de rând ai Lugojului şi de întreaga societate de mici meserişi concitadini de faimă, ce a marcat perioada interbelică şi postbelică întreruptă de naţionalizarea efectuată de regimul dictaturii de tristă amintire instaurat după război. Om de aleasă omenie, adevărat „artist” al meseriei practicate încă din copilărie, a fost deopotrivă iscusit şi desăvârşit în ceea ce numim azi „management” în dezvoltarea activităţii private. Pornind de la zero, a reuşit prin muncă, cinste, întrajutorare şi onestitate să obţină succese remarcabile ce stau mărturie şi pot fi şi exemple şi azi. Discipol devotat şi loial ai unor „mari maeştri” ai meseriei sale (Iovănescu, Neumayer, Preda şi alţii) a avut colaborări fructuoase şi de înaltă ţinută cu întreaga societate a vestiţilor meseriaşi ai Lugojului de altă dată (Iacobescu, Ciosa, Borlovan, Paratzky, Stempel, Gaspar, Nagy, Sinteanu, Visan, Boldureanu, Paulescu, Hoban, Blidariu, Knobel, Kormos, Springer, Grim, Dobner, Zimmermann, Kadar, Adler, Becker şi alţii). Un gând bun şi o frumoasă amintire ce merită a fi păstrată.

FIER

Cea mai bună frizerie-i ,,La Tache”.
Dacă sefu îi sus, în locuinţă, s-aducă plăci noi,
de sidef, ce nu vor fi fost nicicînd ascultate,
o să vă servească nepotu-so, don Valer,
care a învăţat la Paris, absolvind al doilea
dintr-o sută,
care va să zică ,,Piaptăn de Fier”.
El ştie să audă din toate
şoaptele de onoare pe care seara o să le
uite pe Toate, fiindcă are şi el:
Ani a fugit din urbe cu un ins Dinoţel
şi, de-atunci, Valerică fluieră pentru sine
ceva din care se întrerupe numai cînd adoarme
în nopţile mai senine, visînd o apă grea
ce poate toate lucrurile să ţină.
Deci, cu puţină
vreme înainte de-nchidere, lasă perdelele sidefii
peste ferestrele zugrăvite de lună
să se coboare, poruncindu-şi doar pentru inimă
şi cîntă la mandolină:
,,Nu rugini, psihi-mu, vină!” (bis)
(Ochiul inimii, Editura Facla, Timișoara, 1988)

Când eram student, anunțarea Nobelului pentru literatură mă făcea, pentru 2-3 zile, sud-american.
Țineam cu Borges cam cum țin timișorenii cu Poli.
Mă enerva la culme că Nobelul nu mergea, cum se spune în engleză, către idolul meu.
Dar nu neapărat către el.
Îmi plăceau – nu neapărat la aceeași intensitate – Marquez, Bioy Casares, Sabato, Cortazar și o carte ciudată, a lui Estrada Martinez, Radiografia pampei.
Pe atunci citisem doar Casa verde a lui Llosa, dar nu pot spune că m-am dat în vânt după ea. Mă scotea din sărite sartrianismul ei, care mi se părea că rimează prea puțin cu America de Sud.
(Cam cum ar putea un apres-rasage să vindece o rană de macheta.)
Pe Llosa l-am descoperit după 1980, când am fost fermecat de Războiul sfârșitului lumii.Acolo era lumea pe care o căutam eu, amestecul indicibil de fantastic și fervoare mistică populară.
Oarecum premonitoriu, acum vreo săptămână m-am gândit la el.
Ascultam teatru radiofonic și mi-am amintit de radionovolele (adaptare a cuvântului telenovelă) din Mătușa Julia și condeierul.
După cum mă gândesc la el și la Borges de câte ori sorb un mate.

Sergio aka Ţulu şi Camil m-au convins să vorbesc la vernisajul expoziţiei lor din Mansarda Facultăţii de Arte, de la ora 12,00.În majoritate nuduri, fotografiile expuse vin din Germania, dintr-un mic oraş numit Pirmasens, cărora li s-au adăugat lucrări ale unor timişoreni. De la fotografia alb-negru, până la diverse colaje sau photoshoping(cum ar veni!), găseşti de toate, la un nivel de invidiat.
A fost o sâmbătă grea, fiindcă, la 11,00, vernisam o altă expoziţie, de data asta de pictură, la Buziaş, unde Sorin Munteanu a reuşit să facă a doua ediţie a Taberei internaţionale. Aşadar, am plecat imediat după speech de la Buziaș şi am ajuns la ţanc şi la microfon.
Unde am explicat cum văd eu legătura dintre sănătate, fiziologie şi nud:
Un nud e, de regulă, un peisaj feminin la aprox. 37 de grade Celsius.
Sincer să fiu – un stereotip gol-goluţ -, nudul mă emoţionează şi mă tulbură, poate şi fiindcă e la capătul opus al obscenităţii. În nudul de artă, corpul femeii e îmbrăcat în aura
În opinia mea, ochiul pentru nud se formează aproximativ după 25 de ani, când revistele cel puţin nuditiste dispar de sub pat. După cum se modifică şi direcţia cuvântului juisare.
În linii mari, nudul european se baza pe sâni și fese, tot așa cum naționala de fotbal a României se baza, până nu de mult, pe Mutu.
Până nu de mult, fiindcă, sub influența Orientului, erotismul feminin al gâtului sau al piciorului a desexualizat binișor femeia.
Fiindcă nudul de-aia e nud în fotografie ca să nu mai vezi nici sâni, nici fese, nici alte linii ale vreunei geometrii clitoridiene, toate ca atribute ale unei persoane anume, cu identitate civilă, ci ca fiind ale speciei, ale genului feminin.
În termenii evoluției religioase, e trecerea de la fetiș la idol.

Prietenul meu din copilărie, Dorin Ticiu, a murit sâmbătă seara.
A dat piept, cum se spune, cu un cancer la plămâni pe care l-a purtat mai multe luni cu aceeași facondă enervantă și provocatoare cu care a negociat totul în viață: astmul, facultatea, căsătoriile, pușcăria, exilul de la Amara.
Dragul meu Ticiulică însă nu a fost tocmai un norocos, cum se vede.
Îl știu bine, l-am știut de foarte aproape, mai ales în ultimii ani, când am avut mare nevoie de el.
Cam așa cum, atunci când ți-e frică de moarte, vrei să plângi într-o batistă în care se mai simte aerul din copilărie.
Cu el am deschis ochii, cu el am crescut, cu el am iubit aceleași fete și am râs ca prostul.
Viața mea, copilăria și adolescența mea la Sânnicolau Mare sunt pline de tembelismul lui viu.
Odată cu transformarea lui Dorin în această informație despre Ceva Ce A Fost, vă anunț că am scăpat de grija unor lacrimi, de două numere de mobil și de întâlnirile insuportabile cu un individ care doar aducea cu el, ciugulit de niște porumbei haloși, citostatici.

De ieri, protestele polițiștilor și reacția Președintelui nu lasă o clipită pe loc repaus emotivitatea televizivă.
Realitatea vântură scenarii apocaliptice, liderii de sindicat polițiști se felicită pentru că nu a ieșit măcel în fața Cotroceniului.
Deși cunosc destui polițiști cinstiți și de ispravă, am un defect ocular: în freza fiecărui polițist mi se pare că sclipește cărarea apăsată a chipiului de milițian.
Știu că nu e chiar așa, mai ales în cazul polițiștilor tineri.
Știu că polițiștii de la Criminalistică și cei de la Circulație nu au aceeași grosime la portofel, după cum destui șefi sau șefuți au acțiuni și amiciții pe la interlopi sau afaceriști.
Iată de ce cred că – dacă nu au fost manipulați sau trimiși cu ordin expres – au ieșit în stradă tocmai ăștia cinstiți și fraieri. Care se vor pensiona cu vreo 6 milioane și fără alte privilegii.
E extrem de frustrant să te trezești într-o asemenea postură, mai ales după ce ani de-a rândul Poliția a fost o clasă privilegiată în România.
Vă mai aduceți aminte că, la un moment dat, au fost pensionați sute, mii de polițiști cu grade mari cărora li s-au oferit, fiecăruia, zeci de mii de dolari.
Băieții au luat potul și, fiindcă erau în floara vârstei, s-au reangajat pe la Jandarmerie, alte structuri sau, pur și simplu și-au deschis prospere firme de pază.
Asta după ce Poliția Română a primit în bot cea mai penibilă palmă.
De la minerul Cozma, în bătălia de la Costești.
Așadar, mă tem că protestele polițiștilor au prea puțină susținere din partea opiniei publice. Din partea românilor în general, care nu prea au încredere în oamenii în uniformă; undeva la 23 de procente, în timp ce media pe Uniunea Europeană se situează undeva la 30 la sută.
Dincolo de ceea se vede acum, dincolo de legalitatea sau ilegalitatea mitingurilor, mie mi se pare că asistăm la o reglare de conturi cu ministrul Blaga.
Și un excelent prilej de a primeni rufăria intimă din Poliție.