Lui Paul Barbăneagră îi datorez cel puțin o treime din documentarea doctoratului meu, întâlnirile cu Dna Bonnardel, Dna Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Cicerone Poghirc și cărțile despre Oravitzan.
L-am cunoscut în 1993 datorită unor valize pline cu cărți pe care i le-am cărat în Gara Keleti lui Marcel Petrișor, fugind, printre șine, după trenul de București. Dacă aș fi lăsat atunci valizele jos pentru a prinde ultimul vagon, nu l-aș mai fi întâlnit probabil vreodată.
Nu am vrut să îl las acolo pe acel bătrânel sfătos și eurosceptic până la ora 8 seara, pe căldura unui august leșinător. Nu știam pe cine ajut. După ce ne-am prezentat, am aflat că prietenul lui de la Paris, Paul Barbăneagră, se ocupa și el de studiile tradiționale și Guenon.
Anul următor, am ajuns la Paris cu o bursă doctorală și l-am sunat o săptămână întreagă. Mi-a răspuns abia cu 3 zile înainte de a mă reîntoarce acasă.
Mă verificase în România și râdea adesea când zicea că unii i-au spus că aș fi colonel. De fapt, parola noastră era, atunci când îi trimiteam pe câte ceva la Paris, Șvabul.
Am avut pentru el un drag cu totul aparte, în care se amestecau admirația față de marele cineast, fermitatea anticomunistă, sentimentul prieteniei nețărmurite pe care o avea față de Harry From, Ion Caramitru sau Cicerone Poghirc, de pildă.
Mă amuzau adesea diatribele lui conspiraționiste, urmate de indicibile candori.
Îl ascultam fascinat cum povestea despre Eliade, Cioran sau Celibidache.
Odată, la casa lui de la Saint Augustin, a scos capul pe fereastră și a strigat așa către poienița unde mă aflam:
La Tolce vita.
Dumnezeu să îl odihnească pe dragul meu Paul!

Tehnocrația, numele de fată al Securității căsătorite cu Moș Nicolae C., este o invenție ce seamănă mult cu încrucișările marelui savant sovietic Miciurin.
Personajul, care a murit din cauza unei căzături din Căpșun, a pus în aceeași halbă limfa de second wash a Dlui Geoană cu mătreața spălăcită a Dlui Antonescu.
Deocamdată, cred că Băsescu va propune un guvern de literați.
Fiindcă România e, desigur, o ficțiune.

Digitalmente, Creatorul cred că a spus Fiat Lux cu un deget îndreptat către lume.
(Avem un model deja în picturile de Tavan!)
În ipostaza lui de Fotograf cu film, impresionabil cum îl știm doar din Noua Lege încoace, se pare că Dumnezeu a folosit ploaia ca un fel de soluție pentru developat.
Care e în uz doar câtă vreme lumina albă stă departe, ascunsă.
De câte ori vin ploile – vorba lui Bloomfield – mi se pare că apa asta ieșită din cer vrea să ne arate păcatele verii.
Care e și un sezon adamic, mereu de regăsit în nuditatea non-rușinată.

Unele din cărţile mele se află în diaspore felurite: parte au rămas în exilul casei părinteşti, altele dorm prin biroul meu de la revista Orizont, celelalte mă aşteaptă în week end la casa socrilor mei de la D.
Cărţile poartă în ele şisturile altor ani, altor epoci. De la câte un semn de carte revolut, până la urmele dinţilor lui Zozo, iepuraşul eliberat din balcon de Ionuţ când era mic, reîntâlnesc poveşti “pictate”, “sculptate”.
Aşa că îmi place să văd ce mă uimea în urmă cu ani, poate nu mulţi.
Drept pentru care iau cîte un volum şi îl las să se deschidă ca de la sine.
Aşa am făcut azi cu o carte a Profesorului Ştefan Munteanu, care mi-a fost dascăl în facultate şi pe care l-am regăsit în postura de editor la Facla şi Mirton.
Cred că acum vreo 7-8 ani m-a pus pe gânduri fragmentul de mai jos:
“Opera din Viena este o instituţie cu care Austria se mândreşte cu bună dreptate. Nu însă şi cu stilul ei arhitectonic. Clădirea, greoaie şi plată, a stârnit nemulţumiri unanime chiar de la început, reproşurile şi ironiile având să le suporte cei doi arhitecţi: Eduard van der Null şi August Siccard von Siccardburg. Reacţia a fost atât de nemiloasă, încât primul dintre cei doi cunoscuţi meşteri şi-a pus capăt zilelor, iar al doilea a scăpat mai uşor, numai cu un infract…”
În cele trei puncte de suspensie încape toată povestea schimonosirii centrului Timişoarei.
Cât despre chestiunea onoarei, aceasta nu are nimic de-a face cu noi…

Pe Herta Muller nu am cunoscut-o în anii 75-79, când am făcut Filologia la Timișoara.
Eram apropiat de William Totok, unul dintre membrii Aktionsgruppe.
Willi tocmai ieșise din închisoare și își continua studiile. Îl știam de dinainte de facultate, fiindcă era din Comloșu Mare unde îmi petreceam vacanțele la bunici.
Nemții din Aktionsgruppe erau social-democrați și citeau mult marxism, ceea ce pe mine nu mă prea atrăgea. Brecht mi se părea didactic, Lukacs – mult prea marxizant: eu eram dăruit total estetismului, poate și din lașitate.
Cu toate astea, Herta, Willi, Richard Wagner, Lippet, Fraundorfer sau Rolf Bossert erau scriitorii din jurul fostului grup pe care îi admiram mai ales pentru curajul lor.
Ca și Herta Muller, toți ceilalți au fost hăituiți de Securitate, unii chiar bătuți.
În ciuda protestelor lui Berwanger, omul forte al partidului așezat în fruntea culturii germane din Banat.
La începutul anilor 80, aflasem de la Vighi că Herta Muller fusese exilată la o întreprindere din Timișoara, ca muncitoare necalificată.
Am citit azi că se numește Tehnometal.
Nu știu cum stătea Tehnometalul cu exportul atunci.
Astăzi, în postcomunismul postmortem, Tehnometalul a încheiat cea mai reușită operațiune de export: una bucată scriitoare, la aproape un milion de euro Nobel.

PS Sunt mândru că o timișoreancă atât de șvăboaică și rectilinie a intrat definitiv în istoria literaturii universale!

lui R.M., la 51

Smerenia serii –
prin vinul aniversar
învie struguri şi ani!

Ieri, adică marți, a fost o zi de regăsire pentru Muzeul de Artă din Timișoara.
80 de lucrări din depozitele muzeului au ieșit la lumina ochilor, cum se spune.
Câteva, după fix 33 de ani, majoritatea – pentru prima oară.
Aman, Tătărescu, Grigorescu, Luchian, Pallady, Șirato, Țuculescu, Tonitza, Iser.
Dacă memoria nu mă înșală, Meninele lui Velasquez au stat peste 70 de ani undeva doar pentru a fi privite de ochii regelui Spaniei.
Cei mai învechiți în ani își amintesc un straniu și îndelung exil interior al Secției de Artă de l mijlocul anilor 70: fiindcă Fix Acea Clădire urma să fie casa lui Ceaușescu la Timișoara, muzeul s-a închis de pe o zi pe alta.
De sub o zi sub alta.
Cu picturile, cu arta trimisă sub lacăt.
Acesta a fost Bărăganul picturii românești la Timișoara sub ceaușism.
Poate și fiindcă, la subsol, e neapărat de văzut o comemorare obligatorie: Țăranii și comunismul.
O expoziție gândită de Fundația Academia Civică, Memorialul Victimelor Comunismului și Centrul Național de Studii asupra comunismului, în colaborare cu Asociația Foștilor Deținuți Politici Timișoara și Memorialul Revoluției.
Cu mulțumiri Doamnei Ana Blandiana și Domnului Romulus Rusan!

Nu cred în candidatura Doctorului Oprescu fiindcă e chirurg.
Când ești chirurg, șef de secție sau director de spital, câștigi lejer zeci de mii de euro pe lună.
Atunci ce să mai cauți la Primărie sau, mai abitir, la Cotroceni?
Dacă nu ești paranoic, și Oprescu nu e! vrei fie bani mai mulți, fie ești pus de alții acolo!

M-am născut în Sânnicolau Mare, odată cu explozia gulașului la Budapesta.
Am stat acolo până în 1973, când am devenit băiatul primarului de Jimbolia.
La Sânnicolau, am trăit sub fascinația lui Bartok Bela, pe ale cărui dansuri românești am jucat ca pionier fruntaș al școlii generale de pe strada Traian.
În râul Aranca am pescuit plătici, roșioare și bibani cu Dorin Ticiu, Doru Sănătean și Dan Ostrovăț.
Până la 13-14 ani am căutat comoara lui Atilla și mărunțișuri ale Comorii din Sânnicolau Mare chiar sub cinematograful orășenesc. Un amănunt povestit și lui Mircea Cărtărescu, prin 1986, la Crivaia, pe care l-am regăsit în Visul din 1989.
Dar cel mai important lucru care mi s-a întâmplat la Sânnicolau are legătură cu o revistă pentru copii-spre-adolescenți: Pif.
O franceză a celor mai fascinante interjecții Gai Luron, administrată temeinic în destinul meu de Nuțu Petrașcu.
Un senior exilat de unanimele falseturi ale tranziției.

Poziţia a Doua a plecat de la guvernare.
Boc a venit la deschiderea noului an universitar fără 3 trandafiri.
Băse a plecat de la Cluj, unde PSD-ul e de mult varză.
Iliescu e prea nervos pentru vârsta lui, iar Geoană prea preşedinte pentru el singur.
Liberalii au doar un singur viitor: din lac în puţ. Puţ de petrol.