Nica de la Interne e pe cale să fie externat din cauza unui vechi proverb homofob: gura bate curu.
În vreme ce incompetența e inefabilă și chiar incognoscibilă în România, reacțiile de glandă tiroidă se recunosc imediat. Dacă tăcea, Ni(mi)ca se petrecea.
Imediat, Boc a anunțat că îl revocă, dar PSD-ul nu vrea să renunțe la Nica.
E o chestiune de orgoliu sau, pur și simplu, PSD-ul nu are ce face?
A spus-o bătrânul matelot Iliescu înaintea lui Geoană: nu îl lăsăm pe Nica!
Cu puțiNica memorie pe care o am, țin minte că PSD-ul nu a avut niciodată probleme de loialitate gratuită față de nimeni. Nici chiar față de A. Năstase.
Așadar, Nica nu se poate lăsa de la Interne.
Așa cum adolescenții nu se lasă de Interne T.
Să fie doar alegerile în joc?
Mă tem că este vorba despre noua Securitate ce devine, în România, tot mai puterNica!

Sunt creștin și, evident, nu pot accepta senin legalizarea prostituției.
Sunt cetățean și nu pot accepta ca industria prosperă a prostituției să facă miliardari anonimi.
Sunt timișorean și știu că week-end-ul înseamnă în orașul meu neimpozabili bani buni de la italienii care vin să iubească aici. (Și nu numai de la ei!)
Sunt european și știu că în multe țări prostituția e la vedere.
Cred că majoritatea politicienilor români sunt împotriva legalizării prostituției fiindcă nu vor să supere Biserica și fiindcă dispare o mare halcă a economiei subterane românești.
Estimez că legalizarea prostituției aduce la vedere zeci de milioane de euro.

Nu știu sigur dacă am trăit asta sau am visat.
Oricum, țin minte că era un domn între două vârste, curățel, cu o geantă subțire de mușama pe care a lăsat-o în hol înainte de a se descălța la intrarea în cameră.
Că nu a stat prea mult la noi fiindcă mama și tata erau maidegrabă politicoși decât interesați de ceea ce oaspetele nostru spunea.
Și că, la plecare, după ceremonialul neutru al despărțirii, bărbatul acela a scos din buzunar o lingură de pantofi de a cărei discretă utilitate și precauție sunt și acum legănat.

Azi am fost la Jimbolia să o văd pe mama.
Merg împreună cu Coca, vara mea primară de la București.
Am de îndeplinit și câteva îndatoriri față de casa pe care o păzește cîinele nostru Rita. Cea care a venit la patul tatălui meu atunci când el s-a întors din Lumea unui Atac Cerebral.
(Hrană uscată, 7-8 mângâieri,scurtă oglindire în apa ei de băut.)
E a nu știu câta oară când trec pe lângă Fundația Petre Stoica și claxonez la stradă fiindcă așa îl salut eu pe Don Pedro.
Nu-mi iese din cap că a vrut să fie îngropat în curtea Fundației.
Merg la cimitir și la tata, și la el cu același bilet.
Cu amândoi, am aceeași problemă: când am învățat să le spun că îi iubesc, au murit.

Luni, ședință de Catedră. Conform uzanțelor, aflăm dacă suntem pe plus sau pe minus. În funcție de studenții plătitori de taxe sau nu.
Ufff, suntem fericiți: avem excedent. Sunt studenți puțini la Biblioteconomie și Filosofie, dar la Relații Publice și Jurnalism avem din belșug.
Păi vedeți, taman aici e buba!
Învățământul universitar e un bussines.
Zootehnie și mezelărie instant.
În viziunea românească, studentul e o oaie de la care luăm lână, lapte, brânză și carne, dacă se poate. (Am mai scris asta!)
Nimeni nu ne întreabă ce știe oaia noastră după 3 sau 5 ani.
Ce să mai pici, ce să mai fi exigent, turma trebuie să treacă.
În 2-3 ani, profesorii vor merge pe la domiciliile studenților cu vitamine și medicamente pentru a nu ne pierde clienții.

Seamănă, mai întâi, cu buzduganul unui zmeu depresiv deoarece sfârşeşte prin a fi aruncat imediat după. După: când cade cortina, când au plecat invitații de la vernisaj, de la acea lansare de ce-o fi.
Afișul se înrudeşte cu o pungă de lapte. De fapt am putem lua în considerare orice alt aliment, însă la data expirării ne uităm mai ales când luăm lapte. Deci scriu că are termen de garanţie scris fix pe el. Şi, în afara termenului, nu mai primeşte nicio privire. (Nu mai priveşte nici o primire!)
Este claustrofob, de vreme ce îl zăreşti cu precădere în spaţii deschise. În camere, holuri, dulapuri, vitrine, are eleganţa studiată şi resemnată a culorilor unui peştişor de acvariu.
Adesea, tinzi să crezi despre el că e mai mult decât politicos, poate excesiv de umil, şi ai impresia că se lipeşte de ziduri când i te nimereşti în cale.
Vorbeşte rar, aproape monosilabic, şşşşşşşşşşşşşşoptit
Un colţ îndoit nepermis ne trădează un Ianus cu o singură faţă. Cea dinspre lumea exterioară. Cealaltă, albă, opacă, aneantizată de suprafaţa colării. Nici nu are profil, nici nu există din spate.
S-ar putea să fie o mască trufaşă şi geometrizată în exces. Cu adevărat, masca-afiş e fragilă, albă şi mototolită ca semn al prezenţei umane. Constat acum că nu am văzut niciun afiş a cărui poetică să mă tulbure chiar prin şifonarea nevrotică a hârtiei.
Dinspre alte locuri imaginare, el (afişul) este cortina scrisă, oglinda, pragul, vitrina, luciul unei fântâni.
Dar cine ştie ce scrie pe cortina ce dă către scenă? Sau cine vede?
Şi cine ştie ce se vede dinspre cei din interiorul oglinzii când în faţa ei ne aşteaptă DOAR un afiş?

http://funeriu.blogspot.com/

În opinia mea, Dra Andreea Crețulescu e una dintre cele mai obraznice moderatoare.
Avea alte metode pentru a-și întrerupe invitatul rebel înainte chiar de a-l amenința că îl va da afară din emisiune. Putea să îi taie microfonul, de pildă.
Cui i-ar conveni să i se spună, abrupt, în direct că va trebui să părăsească emisiunea la prima abatere?!
O regulă de aur a jurnalismului american spune că e de preferat să fii mai degrabă agresiv decât politicos. Agresiv, dar nu obraznic!
Probabil într-o viață (televizată) anterioară Dra Crețulescu a fost procuror sau Norică Nicolai.
Cât despre dl Nicolicea, domnia sa nu cred că a fost ceva.
Fiindcă e ateu și nu crede în chestii din astea.

”Vacanță” și ”concediu” sunt două cuvinte relativ recente. Până în secolul al XIX-lea, cuvântul vacanță se referea doar la perioada în care școlile, universitățile și tribunalele erau închise, libere, vacante.
Dar vacanță și concediu nu sunt doar cuvinte recente, ci, mai ales, realități recente. Pentru omul modern, vacanța înseamnă plecări spre locuri îndepartate, stațiuni, divertisment, într-un cuvânt turism.
Iar ceea ce astăzi lumea modernă numește turism, omul religios a numit pelerinaj. Evident, pelerinajul era strâns legat de religie. Pelerinajul, de fapt, însemna o călătorie la locuri încărcate cu semnificație religioasă ori încarcate cu o energie aparte.
Creștinul mergea în pelerinaj la Sfântul mormânt, musulmanul la Mecca s.a.m.d. Pentru că majoritatea creștinilor, de pildă, nu își putea permite un drum la Sfântul Mormânt, catedralele aveau desenate pe paviment adevărate labirinturi, iar parcurgerea lor însemna, simbolic, înfăptuirea pelerinajului.
Astăzi, singura relație dintre credință și turism este că, atunci când pleci de acasă, te rogi să nu te țină ore în sir la vamă, să nu apară vreo greva prin aeroporturi. Sau, dacă pleci în Grecia, te rogi ca stelele hotelurilor din ofertă să nu le cuprindă și pe cele de pe bolta nopții senine.
Ca fenomen al dreptului muncii, concediul a apărut nu mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor. După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
În lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci. ”A concedia” s-a pastrat și în lumea de azi, dar mai are un cu totul alt tâlc atunci când esti concediat de la o firmă sau de la o instituție. În limba româna a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un prorpietar declara încetarea șederii într-o locuință.
Trimit în concediu cuvântul concediu și revin la vacanță, fiindca, în mediul universitar, găsim o vacanță interesanta: vacanța sabațică. Conceptul de vacanță sabațică au apărut în mediul universitar. Tot la șapte ani, cadrele universitare din Occident se retrag din activitățile obișnuite pentru o perioadă de șase luni sau un an și se dedică cercetării.
Termenul „sabațic” vine din ebraicul „Sabbath”, ziua în care Domnul Creației s-a odihnit. În tradiția iudaică, anul sabbathic sau anul renunțării, al iertării, al odihnei, se celebra o dată la șapte ani. Tot în al 7-lea an ogoarele nu se cultivau și toate datoriile erau uitate.
Daca v-ați reîntors recent din concediu la muncă, nu fiți triști!
Nu uitați că munca a făcut un lucru minunat: jazzul!

Aș introduce în calcul coeficientul de încredere.
La politiceni, magistrați, polițiști, medici, profesori, funcționari.
Ăsta e cel mai corect răspuns și pentru Doamna Pivniceru care o tot ține că povestea că magistrații nu merită un ”simulacru de justiție”.
Dar un simulacru de încredere merită românii?