Fiindcă stă 7 ore la școală, învață 2-3 ore, iar când e nevoie, mai ”petrece” și la meditații 2 ore.
Fiindcă Grevele generale de la Chicago, din 1 Mai 1888, au însemnat cea mai importantă cucerire sindicală: ziua de lucru de 8 ore.
Fiindcă el nu e proletar și nici nu există un sindicat al elevilor.
Și nici protecția consumatorului pentru unii dintre profii prea expirați.
Fiindcă profesorii intră în grevă pentru salarii.

După Clanul Sadoveanu, apare, în logica romanului românesc, Clanul Preda.
O Mafie livrescă rescrie lumea de azi cu plagiate scumpissime: limuzine.
Unde e Mafie e sigur un Naș.
Unde e poezie, citim Doinaș.

În limba română — și nu numai — sufixul ”auto” a devenit cuvânt de sine stătător. Dacă suntem puțin atenți la cuvântul automobil, ne dăm seama cu ușurință că automobil e format din doua părți: ”auto”, de la sine, și ”mobil”, ceva care se mișcă.
Deci, automobil vrea să spună mașinărie ce se mișcă singură.
Automobilul nu numai că nu se mișcă singur, dar se mișcă tot mai costisitor.
Uleiul de piatra costă tot mai mult. Uleiul de piatră, petra oleum, petrolul.
Șofer e un neologism ce vine din franceză unde are o nemijlocită legatură cu verbul chauffer, a încalzi, a ridica temperatura, a supraîncălzi un cazan.
Am pronunțat cuvântul cazan și cred că v-ați dat seama deja că temperaturile despre care e vorba sunt cele ale cazanului de locomotivă. În istoria timpurilor moderne, cuvântul șofer apare pentru prima dată în expresia ”șofer de locomotivă”.
Așadar, șoferul nu era persoana care conducea vehiculul, ci persoana care întreținea focul în cazanul locomotivei pentru a obține energia mecanică prin abur.

Mi-a plăcut mult ce a făcut Emil Cristescu azi prin Timișoara.
Verde pentru biciclete înseamnă o formă de igienă, politețe, reverență și delicatețe față de un oraș tot mai sufocat de eșapamentele mașinilor, ale bădărăniei și nepăsării.
Verdele bicicletei e o clorofilă ce scrie în caligrafia Timișoarei un haiku pentru care îți trebuie echilibru și inspirație.
Pentru mine, cel mai delicat vehicul a fost un tandem pe care l-am revăzut după ani mulți așa: prietenul și fostul meu coleg de cameră de la Căminul 16, Ioan T. Morar, alături de soția lui, Carmen.
Cred că ziua de azi m-a făcut să mă gândesc mai mult la volumul de poezii dedicat Bicicletei început în 1976.
Mi-ar plăcea să recitesc, împreună cu cine o fi, câte o bicicletă pe zi la http://bicicletavangogh.blogspot.com/

Hingher, călău, paznic municipal, gunoier, gropar, măcelar sau simplu sacrificator, servitor la băile publice, bărbier, prostituată, proxenet, menestrel, saltimbanc, dansator pe sârmă şi bufon, ţesător, cioban.
Cam astea erau „meseriile infame” în Evul Mediu, aflăm din Omul medieval, volum coordonat de Jacques Le Goff, la pp. 334-339.
Dar în Evul Media – cum zice Bogdan Ghiu – care or fi?

P.S. Ce caută ciobanul în turma asta de meserii ruşioase, nu ştiu. O fi fost încă de atunci ciobanul ”pericol public”?

1. Anul ăsta, locuitorii de pe Insula Paștelui nu au primit nicio scrisoare în post restant.
2. De Crăciun, rezervările pentru vacanțele de lux pe Insula Crăciunului vor fi făcute la hotelurile de o singură stea. A Magilor.
3. Duminica trecută, de Paștele Catolic, jucătorii de tenis spanioli au renunțat la drob-stop.
4. O presimțire la Cozonac: CozoMac Donald’s.
5. Toaca e Miel-odia preferată a oilor.
6. Cum se traduce ”ouă roșii” în limba franceză? Des oeufs tomates.
7. Ornitorincul e singurul mamifer pascal.

Înainte de a fi animalul ritualic, de jertfă, înainte de a întruchipa curăţenia şi nevinovăţia, Mielul este chiar Dumnezeul Întrupat ce se jertfeşte pentru a mântui Lumea.
„Căci Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”, citim în Epistola către Corinteni, 5:7. Iar în Apocalipsa lui Ioan, în viziunea vremurilor din urmă, este scris că cei „o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi”, adică cei aleşi, „strigă cu glas mare zicând : Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe tron, şi de la Mielul” (7:10).
Episodul din urmă este deosebit de interesant şi arată legătura profundă dintre simbolurile creştine şi cele ebraice. Astfel, prăpădul asupra lumii nu se dezlănţuie până ce aleşii, cei 144 000, nu vor fi „pecetluiţi pe frunte”.
Adică până ce nu vor avea semnul crucii pe frunte, acelaşi semn pe care Dumnezeul Iudeilor a cerut să fie făcut pe uşorii casei, de Paştele fugii din Egipt, cu sângele mielului jertfit.
Acea pecete de pe frunte, sub formă de cruce cu braţe egale, se numea „sphragis”, iar obiceiul de a o pictata sau tatua în ritualul botezului se menţine cel puţin până prin secolul al V-lea, când Fericitul Augustin scrie despre „acele cruci de pe faţă”.
Abia din acel veac se va impune definitiv crucea ca simbol al creştinătăţii, până atunci creştinii având ca semne distinctive (pentru morminte, locuri de cult) mai ales mielul şi peştele.
Peştele, mai întâi fiindcă era desenat sub forma unei litere greceşti alfa sau a unei litere omega (Eu sunt începutul şi sfârşitul); apoi fiindcă fiecare literă ICHTUS, adică peşte în greacă, era iniţiala unei afirmaţii fundamentale : Iesous CHristos Theou Uios Soter (Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul); fiindcă Hristos a mâncat, după Înviere, peşte, acesta a rămas simbolul mesei euharistice; în fine, pentru că apostolii vor fi fost făcuţi de Mântuitor „pescari de oameni”.
De fapt, între Miel şi Cruce există o asemănare mai profundă decât pare la prima vedere. Ambele simboluri reprezintă exact contrariul lor din lumea pământească : simbolul fiinţei lipsite de orice apărare, duse cu forţă spre sacrificiu, este de fapt simbolul Celui Prea Puternic ce se face Om şi se sacrifică pe Sine pentru a împăca Lumea cu Tatăl, asemenea Noului Adam.
După cum crucea Răstignirii (acea cruce romană numită „a tâlharilor”, crux dimissa) îşi pierde tâlcul suferinţei pentru a-l pune în evidenţă pe cel al Iubirii Neţărmurite faţă de propria-I creaţie, fiindcă unii teologi spun că gestul răstignirii este şi gestul îmbrăţişării lumii întregi.
Sau, poate, Crucea este amprenta divină — după cum spune Sfântul Grigore de Nyssa — cu care El se face recunoscut între atâtea şi atâtea tâlcuri. De cei ce vor să Îl vadă.

Așadar, închid televizorul în botul audienței de turmă și hotărăsc să mă uit la un film.
Nu știu din ce pricină aleg Departures, al lui Yojiro Takita, Oscarul pentru cel mai bun film străin.
E aproape insuportabil la început, apoi mă obișnuiesc.
Așa cum se obișnuiește protagonistul cu morții pe care îi pregătește (înfrumusețează) înaintea marii lor treceri prin foc.
În miezul derulării acestei povești despre un violoncelist ce devine un fel de cioclu ritualic (nu găsesc altă formulă pentru “Nokanshi”), îmi dau seama că era unul dintre puținele filme potrivite cu ziua de azi.
Chiar dacă din el lipsesc agonia și răscumpărarea.

Miercuri, în Săptămâna Mare, s-a săvârșit din viață, la Paris, marele cărturar român Cicerone Poghirc. Am găsit în fișierele mele un articol din 1997 pe care îl public acum, in memoriam.

O scrisoare inedită pe “1/2 de foaie”

În vara lui 1994 mă aflam la Paris pentru a participa la Congresul Românilor din Diaspora. I-am făcut, atunci, o vizită Domnului Cicerone Poghirc, ilustrul nostru savant indoeuropenist, la locuinţa Domniei sale din 12 bis, Place Henri Bergson. Între multele cărţi şi xerocopii pe care mi le-a făcut în dar, se afla şi cartea lui Ioan Petru Culianu, Les Gnoses dualistes d’Occident, o dată cu o mulţime de detalii în legătură cu “fuga” autorului din ţară. Cvasicoincidenţă, două seri înainte, tocmai discutasem despre carte cu Doamna Francoise Bonardel, profesor la Universite Paris I – Sorbonne, care îl cunoscuse pe Culianu şi, în plus, avusese teza de doctorat, Filozofia alchimiei, la Mircea Eliade…
La întoarcerea în ţară, am descoperit, între filele cărţii, o scrisoare a lui Culianu, în limba română, adresată unei anume Doamne Artemiza. Mi-am dat imediat seama că era vorba despre Artemiza Lavastine, soţia unuia dintre cei mai mari cunoscători ai Tradiţiei, Philipe Lavastine. Şi tot – aceeaşi ? – cvasicoincidenţă a făcut să intru în casa contelui, cred, Lavastine în 1993, când, vorbindu-i poate prea pătimaş despre hermeneutica hemoragică a kabbalei, Doamna Artemiza mi-a dăruit un op rar, al lui Haim Zafrani, despre mistica ebraică. (De numele Lavastine aveam să îmi readuc aminte peste doi ani, când Domnul Mihnea Berindei avea să vină la Timişoara, în România, însoţit, între alte persoane, de nepoata marelui indianist!).
Sunt atât de multe lucruri de spus despre această scrisoare şi, la drept vorbind, nici nu ştiu dacă am dreptul să le dezvălui aici. Dacă, totuşi, o fac – evident, parţial -, îl rog pe Domnul Poghirc să creadă că gestul meu vine în numele unei incomensurabile preţuiri.
Deci, scrisoarea e datată 2 ianuarie 1975 şi este expediaţă de la Roma, cu ocazia unui congres. Anul 1975 a fost pentru Culianu unul de răspântie (Hermes era zeul răspântiilor!), fiindcă bursa de la Universita Catolica del Sacro Cuore, la celebrul Ugo Bianchi, s-a consumat în perioada 1973-1974 , fiind reluată în 1976-1977, în 1975 el petrecând patru luni alături de Eliade, la Divinity School, Universitatea din Chicago. După câte ştiu, referirea la acest episod apare pentru prima oară în această scrisoare, când Culianu pomeneşte şi numele Profesorului Marghescu care făcea, la începutul anului, necesarele diligenţe (Vezi şi Avertismentul la Mircea Eliade, p.11). În plus, este vorba despre un proiect de a veni la Paris, cu sprijinul Doamnei Lavastine, o propunere care i-ar da “o mare libertate – care la Milano, din lipsă de bani, îmi lipseşte. Şi eu sunt convins că treba ar putea merge şi că s’ar putea scoate 4-5 cărţi pe an, dacă ar vrea Dumnezeu”.
Iar dacă ar trebui ceva neapărat reprodus aici, atunci ultimul paragraf al scrisorii are, din perspectiva celor ce vor veni, o covârşitoare inocenţă adamică:
“Mă gândesc, când voi strânge nişte bani, să mă retrag pe o plantaţie în America de Sud şi să’mi sfârşesc zilele acolo, trăgând din pipă şi vorbind cu animalele sau cu plantele”.

Cu discreţia