Presupun că amânarea cu o zi a reținerii lui Gigi Becali a fost prima reverență postdecembristă la adresa prestigiului românesc al zilei de 1 aprilie.
Cine ar fi crezut, cu doar o zi înainte, că magnatul din Pipera va fi săltat din pijamale pentru sechestrare de persoane?
Nimeni! Adică aproximativ electoratul care l-a votat pe Războinicul Luminii cu ocazia alegerilor.
În ciuda acestor potriviri astrologice, pentru mine un mit a fost spulberat!
Obișnuit să îl văd pe Miorițul Înstelat cum face instant confetti din citațiile trimise de procurori, am avut o autentică anxietate (wool anxiety, în psihiatria veterinară)la vizionarea unor cătușe și nu căpușe pe mâinile sale.
De ce?
Fiindcă Becali a fost mereu Oaia călare, Oaia Ecvestră a subliminalului nostru colectiv.
Românul arhetipal ce arunca peste mulțimile flămânde cu pastramă de euro, în vreme ce Zmărăndescul său distribuia picioare cu mâna dreaptă, iar cu stânga aducea curentul în cartierele mărginașe.
Și toate aceste demitizări din cauza cui?
Așa cum a remarcat în premieră națională culegătorul de folclor Vasile Alecsandri, din cauză că ”gura nu-ți mai tace”.
Așa cum remarcau dnii distribuitori de folclor politic TV, din cauză de Băsescu.

Pe Generalul Pacepa nu dau 2 bani.
Faptul că l-a trădat pe Ceaușescu nu schimbă cu nimic esența gestului său: tot trădător rămâne.
Am fost fascinat de ceea ce a scris în Orizonturi roșii fiindcă i-a aplicat lui Ceaușescu cea mai usturătoare palmă.
În rest, de câte ori Pacepa se dezgroapă din anonimat, vine cu câte o tiribombă.
Așa cum a făcut și acum cu cele 150 de case conspirative în care agenții Securității, chipurile, deveneau un fel de Ilie Năstași ai sexului.
Cu stagii de rafinare ce durau ani și ani, de parcă libidoul și virilitatea veneau la fel ca și Dacia 1300: la 5 ani după ce depuneai banii la CEC.
Eu cred că Gen. Pacepa încearcă să revină în preferințele românilor cărora, acum, le dezvăluie, chipurile, mitul virilității și șmecheriei noastre naționale.
Imaginea Românului cu prohabul mănos și vârtos mai are avantajul că șterge și imaginea Românului fără coaie.
Pe șlițul căruia Securitatea lui Pacepa a făcut ce a vrut, când a vrut și cu cine a vrut.
În plus, cei cu memoria în stare de erecție își amintesc că sexul fusese confiscat de regim la avorturi, iar casele conspirative erau absolut toate locuințele românilor.
Ale românilor băgați cu forța în pat de frig și de tăierea curentului.

Liber.
Senzația că Pițurcăm.
Că fotbalul românesc e după chipIul și asemănarea șefilor.
Că sunt alte lucruri de deasupra ierbii mai mănoase decât fotbalul.
Ora de vară de 90 de minute.
Răsuflarea oprită în plămânul sub formă de minge.

Prin ianuarie, vorbesc cu Sorina la telefon. Trebuia să merg la ei încă înainte de Crăciun pentru a-mi alege o lucrare a lui Peter. Nu ne găsim, aşa că ajung la ei abia atunci, după sărbători.
Peter e slăbit după o viroză. Coboară greu, agale şi ne vedem preţ de un minut.
Aleg o lucrare de o senzualitate atât de delicată încât o mângâi şi pe drum, la semafor, şi noaptea, înainte de culcare.
I-ar trebui un sistem care să te plimbe în cerc în jurul ei. Dar cea mai frumoasă parte a Ei, e că îşi cheamă Ceva-ul. Care nu e nici bărbat, nici femeie. E perechea ce s-ar putea să coboare oricând.
Am făcut un vraf din cărţile şi albumele de artă şi am aşezat-o acolo, lângă patul meu.
Când am aflat de urcarea la cer a lui Peter, marţi dimineaţa, eram întors cu spatele la ea.
De-acum înainte o să o mângâi altfel.

Astăzi a fost înmormântarea lui Petre Stoica. Vreme urâtă, apăsătoare.
Aseara am vorbit cu Cornel Ungureanu, care mă întreabă dacă îl pot lua cu mașina mea. Dimineața mă sună Eugen Bunaru în aceeași problemă. Nu știe dacă Robert Șerban are loc în mașina editurii Brumar. Îi spun că ne vedem la Muzeul de Artă, la 1 și-un sfert.
Dimineața, după 10, Cornel mă anunță că trebuie să ia o coroană din partea Uniunii.
E OK, și eu iau două coroane, a doua din partea Brândușei Armanca. Nu poate veni de la Budapesta și vrea neapărat să îi dea un semn din partea ei lui Petre.
Gabi, nevastă-mea, ia coroanele din Piața 700 și ne așteaptă în parcare.
Vorbim mult despre Petre. Cornel promite să propună ca o stradă din Timișoara să îi poarte numele.
Ajungem la Muzeul Presei unde se află depus Don Pedro pe la 2 și jumătate.
Din partea dreaptă a catafalcului, are ochii închiși și e senin, cu barba albă, ca niște buruieni bătrâne. Din partea stângă, parcă privește. Sâmbătă noaptea, la priveghi, am citit poezii și am cam plâns. Am crezut că poveste cu plânsul e istovită. Nu e. Mă tulbură suferința lui Matei, nepotul lui. Și tăcerea lui Ion Barbu.
E lume destul de multă, dar nu chiar. Jimbolienii mei nu prea știu cine a fost Stoica. Am văzut asta cu alte prilejuri.
Vor vorbi primarul Kaba, eu și Cornel Ungureanu.
Slujba începe înăuntru, iar apoi sicriul e scos în curte. Iese soarele pentru câteva minute.
Plecăm către cimitir.
Petre vroia să fie îngropat în curtea Fundației. Legea nu permite asta.
E îngropat în cimitirul catolic. Cum intri în stânga, la vreo 30 de metri.
În dreapta, la vreo 10 de metri, se odihnește tatăl meu.

Petre Stoica a murit azi noapte la spitalul din Jimbolia.
Dragul meu drag Petre Stoica a murit!
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

A câștigat Crin Antonescu. Domnul Antonescu, cum ar veni.
Povestea cu ”Crin și Călin” e de prost-gust.
Excesul de familiaritate, ca și excesul de morgă sunt semne de reumatism educațional.
Dar și de carismă, atunci când vin dinspre votatori.
Deocamdată, singurul politician care declanșează natural nevoia de tutuit e Traian. Traian Băsescu.
Niciunui băutor de vin Babanu nu i-ar trece prin minte să îi spună Adi dlui Năstase.
Nici Călin – dlui Tăriceanu, nici Emil – dlui Boc, nici Crin – dlui Antonescu.
Deocamdată, remarc faptul că frizura lui Crin Antonescu nu se potrivește cu electoratul român, în ciuda faptului că s-a tuns.
Mă enervează enorm la congresul ăsta câteva figuri tragice: Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Norica Nicolai și îmbălsămatul Viorel Cataramă.

Mănânc mult după miezul-nopții.
Carne și ceva iute. Ardei sau Harissa.
Beau ceva beri și adorm pe la 2-3.
De regulă, coșmarul e ca peștele mare.
Stă în lichidul postamniotic al visului și așteaptă.
Apoi mă trage de pe mal în apa lui.
Norocul meu e că, în vis întâlnesc mai ales sincerii, așa că țin minte ce-mi spun.
Unde nu recunosc peisajul, mă trezesc o secundă și resetez.
Dimineața, păstrez puțin în gură gustul de unde am fost.