Ce-i trebuie scriitorului fin femeie vie şi frumoasă în casă?
În mod normal, să o muzeifice în dedicaţii, poezii, romane, chestii, iar apoi să se despartă furtunos de ea. Ca să scrie alte poezii, romane, chestii din pricina asta.
Domnul Ion Barbu, cunoscut publicului larg chiar sub acest nume, a demonstrat că femeia poate fi dezbrăcată de scriitori şi cu alte mijloace care scuză aproape toate scopurile, cum ar fi exclamat Oscar Lemnaru.
Aşadar, în cartea Imn hăituit de bărbaţi, apărută la Brumar, Ion Barbu ia Femeia Nudă şi o scrie, desenezeză, colorează cu poezie.
Din diverşi.
După care vin următorii fotografi şi o impresionează pe hârtie: Roman Lybaleov, Eugen Răduţ şi Ion Andrei Barbu.
Hărţuire textuală cu poezie, la temperatura camerei şi a pielii de circa 36,5 grade Celsius.
PS Fotografia de lângă e chiar din carte!

Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă „minunatul” de el : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine, parbrize sau praful caroseriilor. De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest.
Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti sau Țuki ş.a.m.d.

Strângem sau nu Semnături împotriva chiar semnăturii?

Biserica Ortodoxă a prăznuit ieri victoria iconofililor, adică a iubitorilor de icoane, în dauna iconoclaştilor, adică aceia care s-au împotrivit imaginilor sacre.
Au fost două secole, VIII şi IX, cu o scurtă perioadă de acalmie, în care Biserica Răsăritului a trăit o nebunească şi furibundă distrugere a icoanelor şi a moaştelor.
Dincolo de aspectele dogmatice, dincolo de miile de crime în numele iconoclasmului, o imagine mi se par că exprimă şi anunţă cel mai exact alienarea imaginii în modernitatea noastră: Constantin al V-lea, zis si Copronymos, a înlocuit una dintre icoanele cele mai frumoase ale Sfintei Fecioare cu o pictură ce îl reprezenta pe armăsarul său favorit de curse.
Fără să vreau mă gândesc la numele Madonna pe care o fostă actriţă de nudism evident îl batjocoreşte prin folosinţă.
Cum ar suna, de pildă, ca o manelissiană româncă să îşi zică Sfânta Fecioară?

PS Dacă treceţi cumva pe la Gătaia, faceţi cumva şi opriți-vă să vedeţi Mănăstirea Săraca!

TRU, adică Traian Ungureanu, înseamnă penTRU mine un singuratic vaccin publicistic aborigen împotriva TRUismelor.
Editorialele sale nu obișnuiesc nici să constate Realitatea, nici să explice Realitatea, nici să comenteze Realitatea, nici să o facă la inventar.
Tot ce am citit de TRU constat că o rectifică asemenea unei bombe cu suflul întârziat: în siajul textelor sale.
Dacă prin editoriale altora dai, ca prostu, de propriile tale gânduri exprimate într-un registru de la plicticos la genial, la TRU nu te întâlneşti niciodată cu tine.
Pe tot ce pune pana transformă: fotbalul – în binecuvântate teleologii ale erbicidului, România – într-un remeneu reșapat cu autocolante din piele de securiști, Băsescu – într-un Che Guevara de glastră.
E o virtuozitate atât de pasională în textele lui încă parcă și gravitația își trage mai cu greu respirația dinspre puncte spre paragraf.
Și totuși, e ceva al dracu de enervant la acest TRU, după ce nu mai ești cu degetele băgate în priza lui.
Ai un soi de nervozitate pe care eu mi-o induceam în vremea adolescenței, când, îndrăgostit fiind de o chelnăriță mirifică, îmi închipuiam că ființa îmi zice așa după o extenuantă partidă de sex pe fața imaculată de masă:
– Domnu’ mai servește și altceva?

Comloșu Mare a dat lumii Femeia în Roșu, României – un general de Securitate succesor al lui Pacepa, iar mie – bunicii.
La 6 ani, împreună cu bunica mea, Mama Bina, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, Uica Meu din America. Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi.
Sub un braţ îi atârnau două rachete Slazenger, iar în cealaltă mână ţinea ceva ce mi s-a părut a fi un cap de pisic. Era o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, ciungă, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais cârdului de neamuri care îl aşteptau. Sodă se spune la sifon, ais e înghețata la Comloș.
Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural. Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă. Iar, pentru copii, guma de mestecat. Cele zece pachete de ciungă au rezistat aproape un an întreg fiindcă , în pauza de mestecat, depozitam marfa după ureche.
Ca și cum ar mai fi ceva de spus despre ei, comloșenii își spun comnoșeni.

Spioni prinși de ziua lui Ion Iliescu?
Istoria râde irăși de noi cu dinți cariați.
Ce i-ar mai putea oare aduce lui Ion Iliescu de ziua lui cineva?
Peștișorul de aur, de pildă, în zodia căruia s-a născut?!
Nimic! Fiindcă a primit totul.
În 89, de Crăciun, a primit România în dar.
Avea 60 de ani atunci și, cât a fost în snagă, a intrat în România cu bastoanele, minerii, pensionarii, securiștii,pesediști și pesedizdele.
La multi nani!

Cum e oare mai bine: să îți lași zeii în pace, acolo unde i-ai văzut în toată splendoarea, sau să îi întorci din trecut?
Eu zic așa: e mult mai mai bine să îi lași acolo, unde cântau și te fericeau!
Cam ăsta a fost gustul coclit din gura mea după concertul de duminică seara de la Sala Constantin Jude, unde Nicu Covaci și Ovidiu Lipan au părut să cânte sub numele Phoenix, în vreme ce tricourile, discurile și însemnele aveau ceva cu Transylvania Phoenix.
Eu cred că toți cei peste 40 de ani și care au venit acolo și au umplut la refuz sala și-au imaginat că își vor reîntâlni tinerețea. Și, probabil, memorabilul concert, ultimul, din 76, din același loc, cu Cantafabule.
Din rafinamentul muzicii de atunci cu texte de Șerban Foarță și Andrei Ujică nu a mai rămas nimic. Decât ceva naiv și fermecător de buimac ce răspunde la numele Moni Bordeianu. Care cam încurca textele, dar asta nu mai avea nicio importanță.
Cum, de fapt, nu a avut prea mare importanță nici că Nicu nu mai are voce sau că textul nu se auzea mai deloc.
Nu am plecat de la concert fiindcă, anul trecut, la premiile Grammy, Annie Lennox a lălăit ceva atât de îngrozitor la pian încât publicul a fost perfect ipocrit.
Și fiindcă sunt un sentimental răspopit.

Ar fi împlinit astăzi 81 de ani.
De ceva timp mă gândesc dacă nu cumva tatăl meu s-a născut în 29 februarie și bunicii mei au ales să îl declare pe 1 martie.
Mi-e lene să verific dacă anul 1928 a fost unul bisect, așa că las puțin nespus în jurul datei lui de reamintire.
Coincidență sau nu, calendarul ortodox ”spune” că azi a fost ziua Sfântului Marcel.
În subconștientul meu onomastic, Marcel nu stă deloc sub aureola vreun sfânt minimal. E un prenume de balerin, comis voiajor, șofer de taxi, actor, adolescent, frizer, somnambul.
Marcel e defectiv de greutate gravitațională și, deci, se potrivește zodiei mele, de geamăn.
Atunci când mama vroia să mă sperie pentru viața ce urma să o petrec social, îmi spunea că nu se va alege nimic de mine acolo, fiindcă îmi place să îmi dorm diminețile.
Așa era! Somnul de dimineață mi se părea cel mai dulce, iar degetul mare de la mâna stângă, pe care îl sugeam spre disperarea familiei, prindea gustul unei alte lumi taman pe la 7, când auzeam, difuz, vocile zilei și îmi era frig indiferent de anotimp.
Tata a fost singurul om din lume care a știut cum să mă smulgă acelei existențe sublunare și dulci printr-un gest fericit în el însuși: mă gâdila subsuoară și mă reda dimineții gata alintat cu un diminutiv inventat numai și numai pentru Marcelul lui de atunci.
Cred că așa am început să îl iubesc, dând buzna în trezia buimacă a zilei unde râdeam fără să vreau.
Pentru el.