Mai încape, înainte de sărbători, peste gura partidelor un surâs virgin ca bumbacul?
Umezit de saliva propriilor glande.
Acoperit cu plapumi de buze.
Mai strălucitor decât petrolul adormit în subsolul unei case igrasioase din Dubaiul de Jos.
Întreb asta fiindcă moliile slabe, cele 7 molii slabe și oarbe, de la un cămin de bătrâni electori se așază seara de seară peste gurile câștigătorilor din alegeri și lasă un găinaț de ouă cu gălbenuș roșu aprins.
Peste ecranul.

Timișorenii știu că joi seara, după 6, a fost vernisată la Palatul Baroc o minunată expoziție Silviu Oravitzan. De ce spun ”minunată”? Fiindcă nu se putea altfel. Și fiindcă știu că cei peste 400 de ochi au clipit chiar așa.
Nimeni însă nu a știut că președintele CJ Timiș vroia să îi facă artistului o surpriză de proporții. Spera să îl convingă să vină la vernisaj pe Patriarhul Daniel, care urma să ajungă la aeroportul timișorean, la 18,15, în drum spre Arad. Așa că d. Constantin Ostaficiuc m-a sunat să amân discret ora vernisajului și, evident, să păstrez toată discreția. Singura persoană care știa de proiect era șeful circulației municipale, d. Florin Bolbos, cu care am stabilit traseul cel mai scurt spre Muzeu.
Din păcate avionul a întârziat prea mult pentru ca Prea Fericitul Daniel să se poată abate de la program.
În pofida acestei amânate și nu ratate întâlniri, am să vă spun un al doilea secret: Silviu Oravitzan i-a fost profesor de desen actualului Patriarh al României!

Ştiţi ce îmi place mie la Nicoale? Că românii au scăpat de Nicolae al lor fix în luna decembrie. Fiindcă, orice am face, cel mai celebru Nicolae al istoriei noastre tot Ceauşescu rămâne. La bază cizmar, el nu a obişnuit deloc să pună câte ceva în cizmuliţele noastre, ci a tot luat. Nicolae a luat mai întâi din programele TV, apoi din papică, pe nesimţite marfa din magazine, benzina din rezervoare, caldurica din case, soţul soţiei (şi invers) la repartiţii.
Nicolae a luat chiar şi viaţa celor ce încercau frontiera etc. etc. Scuzaţi, a mai dat şi omu’ cu generozitate câte ceva, cum ar fi decreţei sau câte o septicemie pentru avorturile mai neinspirate. Şi totuşi, Nea Nicu a fost adulat, venerat, ba chiar semizeificat. Adrian Păunescu a facut din Nicolae o muză a creaţiei sale. De fapt, un muz.
Patria era cabinetul de lucru al Tovaraşului Nicolae Ceusescu. Poate nu vă vine să credeţi, dar Nicoale al nostru a fost şi marinar: „Mândra-i corabia, meşter cârmaciul”, scria acelaşi Păunescu.
Dar ceva s-a întâmplat în decembrie 1989 cand bătrâneii Ceauşescu Nicolae şi Elena au văzut câtă bază se putea pune pe volume omagiale, pe tonele de adjective linguşitoare, pe manifestările de profundă mândrie patriotică.
În loc de “sentimente înălţătoare”, au avut parte de nişte “sentimente încălţătoare”, după cum impunea şi meseria. Sau, încă mai precis, de nişte vajnice “sentimente înălţătoare la cer”. Iar apoi, pentru câteva luni, românii au scris “nicolae ceauşescu”, “Odiosul şi Sinistra lui soţie”, dictatorul. (Gen. Chiţac, atunci când a trebuit să anunţe la TVR Liberă că “Dictatorul a fost prins”, a spus cu o limba coclită de spaimă “Obiectivul a fost prins”!)
Daca nu mă înşel, numele Nicolae are cele mai multe hipocoristice, adică nume de alint: Nicu, Nicki şi Lae.

De alegerile mononominale, pesediştii s-au pogorât iarăşi din jeepuri şi au intrat în sălile fostelor cinematografe săteşti, acolo unde motorina de pe podele ascunde încă stângaci mirosul de venă cavă a ţăranilor cooperativizaţi postmortem.
Iar pe varul pereţilor se citeşte, din orice poziţie, Mosfilm.
FruMosfilm, cu mulţi actori din perioada aceea care, în acte, apare moartă în cocină.
Însă televizorul arată că nu e tocmai murită, mai ales atunci când le vedem fizionomia de aproape.
Desigur, rafinamentele şi progresul faţă de obsedantescul deceniu se observă cu acelaşi ochi liber. Şi am să vă dau un singur exemplu : pielea din viţel de Mongolia din scurtele securiştilor e acum în retragere (sic!) peste canapele sau scaunele de limuzină.
Dar nu alegerea unui Joană din localităţile discrete ale României – unde creşte încă pepenele-floare de colţ – este evenimentul politic al stagiunii, ci chiar duhoarea de FSN ce se simte din chiloții negocierilor.
Păi, Dom Băsescu, dacă o să vă lăsați partidul să se altoiască la scoarța hrebenciucă cu mugur pensionar iliescian, mai bine ne-ați fi lăsat acas de alegeri.

Ziua naţională a românilor are câteva incoveniente care mi se par îndeajuns de problematice. Primul dintre ele e că are o solemnitate şi o băţoşenie care mi-o face din start mai puţin prietenoasă. Mai toată lumea se simte obligată să spună lucruri banale despre mândria de a fi român, despre trecut, despre istorie, toate acestea într-o deja banalizată ignorare a lucrurilor întâmplate atunci. Într-un anume fel, ne asemănăm mult, de 1 Decembrie, cu francezii. Şi ei au aceleaşi reflexe de a-şi celebra 14 iulie cu faţa întoarsă spre trecut, şi Marseieza lor (scuzaţi grafia!) e un cântec la fel de războinic ca şi Deşteaptă-te, române! Iar din acest motiv, mă întreb — ca al doilea cusur al plasării Zilei Naţionale la 1 Decembrie — cum or sărbători maghiarii şi sârbii Ziua Naţională. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.
Un al treilea dezavantaj al datei este că, de ziua lui naţională, Românul e nevoit să cam stea în casă pe motiv de calendar. Cele două date anterioare — 10 mai şi 23 August — au fost momente calendaristice propice serbării câmpeneşti, ieşirii în natură. Acum, cenuşiul şi vremea de toamnă-iarnă de afară e aproape o stare de spirit. Ca să nu spun că o petrecere câmpenească specific românească nu se poate orgnaiza în această perioadă pentru simplul motiv că ne află în Postul Crăciunului. Şi ce sărbătoare naţională e aia la care nu se poate mânca şi bea pe cinstite. Sau, în termeni politici locali, ce sărbătoare e aia la care nu se distribuie electoratului mici, sarmale şi fripturi! Gratuit până şi la muştar!
In fine, deloc neglijabil în context internaţional e faptul că 1 decembrie este Ziua Mondială Împotriva Sida, ceea ce, vrem, nu vrem, ne plasează într-o relaţie nepotrivită, ca să mă exprim aşa.
P.S. Dintre toţi demnitarii postdecembrişti doar dl Andrei Pleşu poate spune că a avut o zi naţională, Domnia Sa fiind născut chiar într-o zi de 23 august!

Timișoara a învins din nou! Plasată pe primul loc al absenteismului la urne, a arătat că nu e proastă deloc.
Fiindcă uninominalul ăsta seamănă prea mult cu povestea rafinată a unui bețiv. Eternul Cetățean Turmentat.
Cu ocazia alegerilor pe listă, era ca și cum Cetățeanul Turmentat cerea de băut într-un restaurant și i se spunea că primește doar cu mâncare.
La așa-zisul uninominal, e întrebat ce vrea: vin, bere, coniac, vodcă?
Numai că el vrea o anume marcă de bere, de vin, de vodcă, de coniac. Poate că îi place vinul alb sau vinul roțu. Iar la
Pe care nu le găsește în meniul de vot.

Din ”Cotidianul” de weekend, aflăm că Organizația Mondială a Sănătății a dat liber la transplantul de organe de porc pentru om. Evident că fericitul eveniment s-a întâmplat după ce specialiștii au demonstrat că anumite organe ale porcului sunt compatibile cu cele umane. Deocamdată nu s-a vorbit nimic în mediile științifice despre compatibilitatea de caracter dintre om și porc, însă bănuiesc că asta se datorează și costurilor imense la transplantul de caracter și obraz (rât).
Anunțul însă repară o greșeală istorică în ceea ce privește caracterul ofensator al cuvântului ”porc”.
După cum se vede specialiștii OMS nu au auzit de încercarea de reabilitare a suinului ratată de Adrian Păunescu în 1990, când a spus în direct: ”Sunt un porc!”
În fine, bine că s-a rezolvat și o chestiune incorectă politic.
Apropo, oare cum li se va spune porcilor care vor candida la alegeri?
La alegerile pentru postul de donator, ce-ați crezut!

Cu o zi, două înaintea alegerilor, mă pregătesc sa gândesc.
Fac genuflexiuni cu emisfera stângă spre ecuatorul Raţional unde stă, la picnic, Descartes. Surpriză, exclam: alături, maneleşte din acordeon chiar tiroida judecăţilor mele cu sictirul sculat.
Aşadar, pe jumătate creier, pe jumătate muciflegme, sunt ca lupul, tigrul, ghepardul. Care întreaba cu scobitoarea de argint parfumat între dinţi: Eu pe cine alerg?
E supraofertă de ca-candidaţi, la pachet cu apostoli, maici şi îngeri în garanţie fix până la 1 decembrie. Când se întâmplă să fie Ziua de Luptă Anti-Sida.
Deci, Ţociu şi Palade sau Stela şi Arşinel?
Cred că, legislatura asta, merg la binominal cu Stela şi Arşinel.