Lui Ionuţ, de drag-drag

În fiecare an, de Sfântul Ion, mă străduiesc să explic mai multor Ioni sau Ioane că 7ianuarie nu e ziua naşterii lui Ioan Botezatorul, ci altceva: Soborul Sfântului Ioan.
Naşterea Sfântului Ioan este prăznuită în 24 iunie însă nu are nici pe departe bogăţia momentului din 7 ianuarie. De ce? Fiindca, aşa cum se stie, Ioan Botezatorul este cel care ÎL botează pe Hristos în apa Iordanului. Ca atare, el este asociat, alături de persoana Mântuitorului, primei taine a bisericii creştine, botezul. Care se petrece în 6 Ianuarie,. Dar pentru că Ioan nu se cuvenea să fie sărbătorit în aceeaşi zi cu Hristos, ziua lui a fost amânată. După cum arată şi numele sărbătorii: sobor. Sobor înseamnă nu doar adunare bisericească sau slujbă, ci şi sărbătoare închinată unor sfinţi, care se prăznuieşte în ajunul, în ziua sau a doua zi după celebrarea sfinţiilor respectivi.
Datorită botezului, Ioan Botezatorul e socotit de creştini cel mai sfânt om născut din femeie, înger cu trup şi Înaintemergator. Ioan este singurul om care a avut privilegiul să atingă cu mâna sa creştetul lui Hristos. Iar mâna lui are o poveste încă şi mai frumoasă şi aparte în predania ortodoxă. Ea, mâna dreaptă a Botezatorului, se află la Mânăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dăruit de domnitorul Neagoe Basarab în schimbul moaştelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului.
La Bobotează, când se face aghiazma, preoţii de la Athos nu mai folosesc Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan şi o cufundă în vasele cu apa de izvor. Iar dacă are să fie pace în Grecia şi belşug, se spune că atunci cand preotul o scoate din apă, mâna lui Ioan Botezătorul se deschide singura şi iar se închide de trei ori.
Oarecum, gestul acesta al moaştei Botezătorului are legatura cu etimologia numelui Ioan. Etimologic, numele de Ioan derivă din ebraicul Iahanan, cuvântul hanan având în acelaşi timp sensul de “bunăvoinţă”, de “milostenie” şi de “laudă”, Iahanan însemnând “mila lui Dumnezeu”.
Ce le mai spun Ionilor? Că există două “tipuri” de Ioni. Nu, nu vă gânditi la ionii negativi şi ionii pozitivi, adică la atomii încărcati cu electricitate. În creştinism se vorbeşte despre un Ioan care plânge, adica Sf. Ioan Botezătorul, şi un Ioan care râde, Ioan Evanghelistul.
Poate şi mai puţine lucruri stiu Ionii de azi că, acum aproape un mileniu, inspirat de numele Botezatorului, a luat fiinţă Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, rivalul Cavalerilor Templieri. Iar aceşti ioaniţi e bine de ştiut că, la un moment dat, au ajuns în Malta, numindu-se, de atunci, Cavalerii de Malta. Crucea de Malta, cu opt braţe, e semnul foştilor cavaleri Ioaniţi: un ordin ospitalier şi ocrotitor.
Iar epopeea cavalerilor Ioaniţi şi Templieri se pare că rescrie chiar istoria secretă a Europei. Nu credeţi?
Ion astea cred!

Știți ce mi se pare mie urât mirositor la presa națională în momentele mai ”gazoase”?
Că cam se face că nu-i pute nimic. (Cacofonia este obligatorie!)
Uite acum, de pildă, nu am auzit pe nici un jurnalist cu cifră octanică să susure vreo vorbuliță despre contractul de vânzare a Petromului către OMV. Un OMV care, minune vorbește o germană austriacă cu sintaxă rusească.
Nu am citit niciunde despre felul în care a fost negociat contractul de gaze al României.
În timp ce Israelul bombardează Fâșia Gaza, Distrigaz(a) pregătește la sol bombardierele cu facturile ucigașe ale noului sezon

Revoluție este un cuvânt românesc ce are o etimologie… timișoreană. Dacă, după 19 ani, românii încă se întreabă ce a fost în decembrie 1989, Revoluție sau lovitură de stat, timișorenii știu că aici, la Timișoara, a fost revoluție. În rest, probabil că o fi fost conspiratie, lovitură de stat, loviluție, operetă, un film la televizor cu cascadorii, însă la Timișoara a fost Revoluție. Cu R mare.
Privit mai îndeaproape, cuvântul revoluție are ciudățeniile lui. Din punct de vedere social, revoluție înseamna o schimbare radical a societății. În fizică, astronomie sau geometrie, revoluția este o mișcare ce descrie o traiectorie completă. Mai simplu spus, prin mișcarea de revoluție, un corp ajunge de unde a plecat.
Personal, eu am avut presimțirea că așa se va petrece și cu schimbarea la fata a Romaniei încă din primavara lui 1989. Am scris bine, am știut asta încă din luna mai 1989.
La acea dată eram redactor la editura Facla și am fost contactat de un profesor universitar de socialism știintific, William Marin, care a ținut morțiș să îmi spună așa: “până la finele anului Criminalul va fi lichidat”. Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa în care mi-a spus acest lucru mi s-a făcut frica. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu.
În seara acelei zile omul meu urma să plece definitiv în Germania și a ținut să le transmit prietenilor mei Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș ”să nu cedeze pe ultima sută de metri”.
Eram tot mai înfricoșat, cu atât mai mult cu cât sediul editurii se afla atunci în curtea Școlii de Partid unde mi se părea că suntem atent supravegheați. Nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere. Dovada? Volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Stiințifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții.
De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, primul ministru de externe al României democratice.
Dacă a conspira înseamnă ”a respira împreună”, vă asigur că, pe tot parcursul conversației mele cu profesorul universitar, eu am respirat ușurat abia în 22 decembrie.

Aproape toată presa românească de azi a opinat că retragerea dlui Stolojan ar fi o manevră a președintelui Băsescu. Eu cred că nici vorbă!
Nu-i folosește la nimic. A fost iritat și ciufut. Surprins. Perplex chiar.
Dl. Stolojan nu a rezistat nici la protocolul PD-L – PSD, nici la PSD-ul de nămol. Acolo unde sunt vechii tovarăși de drum ai FSN-ului.
E nevrozat, probabil, și rănit în orgoliu de protocolul dintre cele două partide care, practic, îl scoate din joc.
Dacă aș fi fost Băsescu și dacă l-aș fi putu manevra atât de direct, aș fi făcut mutarea cu retragerea lui peste 5-6 luni. La cel mai mic semn de criză în sutienul guvernării.

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

februarie 1957, Argoticele, volumul lui de debut

Moto: Aud nenăscuţii câini cum îi latră pe nou-născuţii polițiști comunitari

Dacă nu ar fi murit în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi fost astăzi Poetul trecut de 75 de ani şi nu un nume pe o etichetă de vodcă. Asta e, astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la PD-L şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.
Tot într-un decembrie, în iarna lui 1982, pe 11, Nichita publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care extrag următorul pasaj, deopotrivă pentru alcoolicii anonimi şi celebri:
„De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?
Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se înbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului?”.
De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai fracturase piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun a lui 82, — instigat de Călin Ţunea şi Luminiţa Samfirescu, cu care locuiam în gazdă — l-am sunat să îi spun că tocmai se vedea cum vorbeşte pe Novi Sad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase Marele Premiu. Atunci el a spus, în proză, “Stai puţin” şi m-a rugat aşa: „las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse, băuse şi auzise în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.
Cu Dora stătea temporar, cum stă vodca într-un pahar.

Câinele andaluz e un film de Luis Bunuel (plus Salvador Dali) din perioada Mutu a cinematografului.
Nimic nu coagulează vreun sens nici măcar preţ de 10 secunde. Cam cum au fost pasele steliştilor din meciul cu Fiorentina.
Dicteul automat – care, la un fost club militar, poate fi dicteu foc cu foc – e suveran, asemenea iraţionalului unui vis.
Aşa că, după ce ora şi jumătate de vis UEFA până la linia de fund a absurdului, am adormit şi m-am visat într-o echipă de polo antrenată în ploaie.
Oare dacă Gigi Becali ar fi antrenor al revistei “Orizont”, s-ar visa copil Păstorel?

O voce mi-a șoptit să pronostichez venirea lui Ponta la Externe, a lui Diaconescu la Justiție și a lui Sîrbu la Agricultură. Dan Voiculescu? Ministru delegat la Lotopronosport.

Așa cum în parcările de MacDonald’s caii putere ai limuzinelor au grohăitul de porc îngrășat cu chipsuri de ghindă, recenta alianță dintre PD-L și PSD seamănă cu un pârț de sub șpagatul unei balerine sovietice.