În România, instituţia fundamentală a relaţiei cu Celălalt este înjurătura. Şi, fiindcă înjurătura cea mai frecventă este cea de mamă, nu am exagera deloc spunând — asemenea lui Vasile Alecsandri — că românul s-a născut şi ginecolog, nu doar poet. Dar înjurătura de mamă e o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe gura amatorilor de pe stradă ori a votanţilor la alegeri! Au apărut şi studii serioase despre ea, s-au scris tratate despre cum unele popoare au dezvoltat un întreg folclor în legătură cu acest drum spre originile biologice. (Astfel, un cunoscut eseist român contemporan, Alexandru Paleologu, crede că trimiterea spre origini e chiar suprema formă de aneantizare.) Sau cum alte popoare, pur şi simplu, nu cunosc asemenea forme de excursii, chiar şi în utere de 5 stele! Cu alte cuvinte sunt lipsite de imaginaţie!
Ceea ce face înjurătura de mamă cu adevărat fascinantă la români este însă caracterul ei recompensator. A te înjura de mamă cu cineva trece drept semnul definitivei prietenii, iar expresia “ e dat în mă-sa” înseamnă de fapt “e un om extraordinar”!
Mai ţineţi minte povestea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în care coconul de împărat nu voia să se nască, adică să iasă de-Acolo? Tare i-ar fi plăcut în România de azi, cred eu, fiindcă numa’ şi numa’ înapoi acolo ar fi fost dânsul trimis!

… obișnuia să spună, cu prilejul Înnorărilor de Sezon, prietenul meu Radu Todoran.
La el mă gândesc acum și, oenologic, la o caricatură a lui Mihai Stănescu din anii ’80. Mai ales pentru frigul ce mi-a intrat atunci în oasele tinere.
Desenul înfăţişa doi bărbaţi îmbrăcaţi în şube, cu căciuli, aşezaţi la masă în faţa unei sticle de vin roşu. În fundal, apăreau nişte elemenţi de calorifer al căror robinet era decorat cu emblema Rolls-ului, Victoria de la Samothrace. “Şi află de la mine că vinul roşu se bea la temperatura camerei”, spune unul dintre români.

Unul dintre lucrurile care mă fascinează în acest expirat crăpat de zori al mileniului 3 este prăpastia ce se cască între sculele produse de inteligenţa umană şi destinatarii lor tot mai proşti. Ca să înțelegi ce spun, așteptați-vă ca în curând să putem cumpăra la prețuri de nimic telefoane cu bacalaureatul în soft, GPS-uri ce descriu drumul spre originile materne, televizoare cu diagonala mai mare decât apartamentul.
E clar că progresul cunoaşterii umane — una dintre mitologiile ce se străduiesc să ne facă nopţile mai frumoase începând din Renaştere — nu înseamnă şi progresul inteligenţei noastre în termeni cantitativi. Poate că Bunul Dumnezeu a proiectat lumea asta pentru un anumit număr limitat de fiinţe, astfel că progresul demografic a obligat factorul inteligenţă să se împartă la toţi, subţiindu-se tot mai mult, asemenea ozonului. Nu îţi trebuie prea multă băgare de seamă pentru a constata că din jur devine tot mai tembelă şi că Prostul a devenit semnul distinctiv al lumii în care trăim. El ne conduce, el ne fixează gusturile, el ne spune ce să facem, el ne spune ce şi cum, bună dimineaţa, bună ziua, noapte bună.
Că să mă scot, iată că închei fără nici un salut!

”Vei pleca. Te vei întoarce? Nu vei muri!” este un pronostic.
”Vei pleca. Te vei întoarce? Nu! Vei muri!” este un pronostyx.

Mâine începe anul universitar românesc. Pentru zeci de mii, poate sute de mii de tineri, 1 octombrie e Ziua lor Naţională. Corect ar fi să se numească Ziua Şomajului Amânat. Fiindcă învăţământul universitar românesc are o singură certitudine pozitivă: maschează minunat şomajul adolescentin. Închipuiţi-vă cum ar arăta şomajul românesc fără nenumăratele universităţi private. Sau fără bunul obicei din ultimii ani al universităţilor de stat de a primi turme, hoarde de studioşi, fără admitere. Aşa se face că nicio guvernare nu a avut interesul să dea de pământ cu tot soiul de garsoniere universitare în care diplomele se eliberau în baie, odată cu apa din rezervorul de toaletă. Aşa se face că despre calitate se discută tot mai şopit şi cu jenă.
În momentul de faţă, politica din învăţământul nostru se rezumă cam la următorul aspect: studentul e o oaie de la care se obţine lână, lapte, brânză, carne. Evident, în alte spaţii decât cele universitare, fiidncă acelea sunt la dimensiunea unei cabine telefonice în raport cu necesităţile unei echipe de rugby.
Dacă mâine veţi trece pe la universităţile din România veţi constata că m-am înşelat în ceea ce priveşte comparaţia cu oaia. La început, studenţii seamănă cu puii de o zi dintr-o crecătorie învechită, tip Avicola. Unde se calcă în picioare, orbiţi de becurile chioare ale unor promisiuni rahitice şi mincinoase cum că vor ieşi vulturi de-acolo.
De fapt, suntem, studenţi şi profesori, nişte biete bucăţi de carne anemică şi cu zgârci din farfuria Marelui Orfelinat România.

Primul paveldanist pe care l-am cunoscut în carne, oase şi poezii a fost Mircea Bârsilă. În Căminul 16, unde stăteau băieţii de la Universitate, faima unui poet alearga destul de repede printre filologi, mai ales că eram atât de puţini. Şi, sincer să fiu, ce să fi căutat, prin anii aceia, la Filologie, dacă nu aș fi vrut să fiu scriitor?! Aşa că eram ca un burete uscat când venea vorba despre literatură, cenacluri, poeţi. Dar anul I a trecut fără ca eu să fi avut curajul să merg la cenaclu. Ştiam foarte bine că sunt scriitor, deşi, la fel de bine, ştiam că ceea ce scriam nu era, ÎNCĂ, literatură. Între timp, aerul de Pavel Dan îmi devenea tot mai familiar datorită lui Puiu Ilieşu. Cu care făceam teatru la Casa Studenţilor. Nici lui nu aveam curajul să îi spun că mă visez scriitor.

În iarna lui 76 spre 77, am scris poeziile despre Bicicletă şi Mircea Bârsilă m-a sfătuit să vin la Cenaclu. La Pavel Dan. Unde aveam să citesc. Printr-o tandră voinţă a destinului, textele scrise de mână au ajuns la Viorel Marineasa – angajat al Casei Studenţilo în acea vreme – care a lăsat un bileţel-rugăminte către o doamnă dactilografă spre a fi „bătute la maşină”. Discret, Vio a corectat primul vers al primei poezii din grupaj: scrisesem „albaştrii” cu un i mai mult decât trebuia…

Atunci, la prima lectură a mea, l-am auzit vorbind pe Ion Monoran. Era autoritar, tranşant, tobă de poezie, pletos, abrupt de sincer, fermecător. O duminică lungă, cu discuţii interminabile, începută dimineaţa, la 10, şi terminată spre seară la restaurantul Sinaia sau la un birt dintr-o curte interioară. Asemenea tuturor duminicilor care au urmat, în ani, la Pavel Dan. Cu cei de mai sus şi, într-o ordine aleatorie, cu Eugen Bunaru,Lucian Petrescu, Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan, Ghiţă Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Corina Vinţan, Bata Konstantinovici, Corina Rujan, Gogu Lână, George Terziu ş.a.m.d.

O parte din viaţa mea de duminică a fost sau este încă la ei!

Pentru națiunile mari, fotbalul înseamnă luxul mândriei. Pentru cele sărace, fotbalul e copilul cel minunat, mai scump decât lumina ochilor. Ultima și, de fapt, unica bucurie. Un copil la care te uiți fără urmă de luciditate și simț critic. Dacă Naționala pierde cu 0-3 în fața (de fapt în spatele) Lituaniei, de vină e de vină Pițurcă sau Federația și nu Fotbalul Nostru. Un fotbal care produce, în egală măsură, indignare și bani. Care merg mână în mână. Un fotbal bolnav de necinste, de becalită, dragomirită, mirceasandunită.
Un fotbal care a declanșat, la Timișoara, reactivarea unei stări de revoltă. De scârbă și violență.
La Cluj s-a scris pe un banner Redați Poli Timișoarei.
Acum e momentul să scriem peste mutrele mafioților din fotbalul românesc: Redați fotbalul românilor!

Italianu ăsta cu freză de schimbător de valută a dat peste cap Timişoara. Mâine-poimâine, ne trezim că Federaţia ne confiscă şi freza, saliva, datu din cap. Dar or să ne lase înjurătura de mamă, fiindcă

Realitatea TV e unicul post la care mă uit şi în somn. Asta fiindcă televizorul meu suferă de reumatism la telecomandă şi are ulcer la ştirile de la ora 5, manele ori alte (m)elodii. Îmi place Realitatea fiindcă îşi împinge privitorul în braţele Cetăţeniei: îl dojeneşte dacă tace, îl instigă la revoltă dacă e nedreptăţit, îi arată cu degetul pe cei care cred ca banii cumpără totul. Într-un cuvânt, observ că Realitatea TV ne învaţă abc-ul meseriei de cetăţean. Deşi TVR-ul s-ar fi cuvenit să aibă această misie în sânge. Nu ştiu ce cred unii despre Mihai Tatulici, dar mie mi se pare că, în clipa de faţă, nu e neapărat jurnalistul cel mai important, ci jurnalistul care vede cel mai departe. 

Sigur că mă deranjează uneori când postul face dintr-un eveniment armăsar pentru o după-amiză întreagă. Sigur că nu prea înţeleg ce caută mereu un Păunescu, un Bolcaş sau o Buruiană în faţa camerelor, dar asta e o altă problemă.

Nu am înţeles deloc însă cum poate face un post de talia RTV o manipulare penibilă aşa cum a făcut vineri, la momentul lansării candidaturilor virtuale de prim-ministru. După ce Geoană şi Tăriceanu şi-au anunţat intenţiunea, am aflat că şi Stololjan ar fi doritor de foncţie. Iar vrerea celui din urmă a fost formulată în slip de baie şi pe malul mării sau într-o piscină. De unde şi comentarii de tot soiul, inclusiv ale ştiriştilor RTV.

Numai că Stolo nu a anunţat că vrea să fie prim-ministru convocând presa la mare, ci presa l-a deranjat acolo cu o asemenea întrebare. E ca şi la emisiunile de sport ale veselelor noastre televiziuni care titrează aşa: “Lui Mutu nu îi plac sânii Andreei Esca”. De ce nu îi plac sânii cu pricina? Fiindcă nu are treabă cu povestea asta, însă un jurnalist “inteligent” îl întreabă “Pot să întreb dacă îţi plac sânii AE?”, iar el răspunde politicos: NU.

Deocamdată, în cazul Stolojan avem de-a face cu o manipulare de context.