Profesorului G.I.Tohăneanu, in memoriam

Din catalogul celor ce nu mai sunt — sau sunt tot mai puţin —, aş enumera, fără o ordine anume, zâmbetul, politeţea, vorba bună, iertarea, mila, graţia, umărul la nevoie, compasiunea, bucuria zilei de azi, bineţea ş.a.m.d. În fiece zi a Sfântului Gheorghe adaug încă ceva acestei liste poate puţin prea sentimentale: numele româneşti! Fiindcă tot mai puţini părinţi îşi spun copiilor Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Florica, ca şi cum românii s-ar retrage tiptil şi din calendar. (După ce s-au retras şi din istoria lor, lăsându-le-o altora decenii întregi?) Cred asta fiindcă cea mai simplă statistică ne arată că, în scurtă vreme, în ziua numelor celor de mai sus, tot mai puţini îşi vor aştepta oaspeţii.
Etimologic — arată Al. Graur în cartea Nume de persoane — , Gheorghe vine de la grecescul gheorgos care înseamnă “agricultor”, ceea ce s-ar putea traduce mai bine prin “ţăran”. O nuanţă care, inconştient desigur, m-a făcut, în adolescenţă, să nu îi simt numelui adevărată lui frumuseţe. Apoi am venit la Filologie şi acolo am auzit de Profesorul Gheorghe Tohăneanu căruia, în casa Profesorului Eugen Todoran, i se spune/spunea, cu o dulceaţă indicibilă, Gheorghe. Brusc, prenumele a dobândit pentru mine o aură nobiliară, cavalerească pe care simplă ocheadă în mitul creştin ar fi observat-o şi fără inflexiunile din vocea celor apropiaţi. Apoi, Al. Paleologu mi-a desluşit legătura dintre numele sadoveniene Vitoria, Gheorghe şi Nichifor: nike phoros, însemnând “purtător de victorie”. Eram bucuros poate şi fiindcă prenumele meu, Marcel (zeul Marte), făcea parte oarecum din aceeaşi familie, a războinicilor. O serie care îi cuprinde, între alţii, şi pe Victor, Andronic (bărbat victorios), Nicolae (victorie, popor), Nichita (învingătorul), Israel (luptătorul lui Dumnezeu) şi, evident, “variantele” lui Gheorghe: Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica.

Avem noi, toţi cei de sub zodia numelor noastre, vocaţia victoriei?

Greu de spus, cu toate că anticii nu credeau în hazardul numirii.

PS Acest articol l-am scris cu mulţi ani în urmă. Îl republic acum în memoria Profesorului G.I. Tohăneanu, plecat la cele veşnice în 27 august. Odată cu Profesorul Tohăneanu s-a stins şi ultimul mare Dascăl al inimii Universităţii de Vest Timişoara. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Fix în ziua în care FLOTILA olimpismului românesc se întorcea din China, un interlop din Craiova, supranumit Caiac, a fost omorât de un altul. Toate indiciile conduc spre o partidă de poker, sport încă neomologat olimpic. Televiziunile, mereu vigile în faţa şi în spatele unor asemenea tragedii din arealul treflei sau picii (genitivul de la pică!), au transmis interesante reportaje din Cetatea Banilor, ca să ne exprimăm aşa. Iar unul dintre ele, recitat de Ane Tratner de la Realitatea TV, a reuşit o delicioasă confuzie… olimpică. De două ori, reporterul RTV a vorbit despre victima pe nume… Canoe.

Asta e! Dacă îl chema Şalupă, cel mult ar fi putut fi confundat cu o… vedetă.

       În urmă cu o lună, am fost agresat de un derbedeu care, după toate semnele, era ţigan. Presa a reacţionat prompt, iar mai mulţi cunoscuţi de-ai mei au găsit prilejul de a-şi reafirma sila faţă de ţigani. Spun public ceea ce cred cu sinceritate: problema nu e că individul e ţigan, ci că se comportă ca un dement. De ce? Fiindcă nu îi este frică de Lege!

       Ei, fix aici încep problemele noastre de logică. Aşadar, dacă ar fi ştiut că legea nu poate fi ocolită, Băiatul cu pricina ar fi evitat să mă ameninţe cu moartea şi nici nu mi-ar fi lovit maşina cu picioarele. Cine se află în spatele cuvântului Lege? Un Clan. Nu de ţigani, ci, probabil, de etnici români. Cei care au făcut posibil ca inima Timişoarei să fie confiscată de nişte persoane despre care nu se ştie nimic cu privire la fiscalitate. Cei care scot cărţi funciare, cei care protejează în justiţie, cei care vin la dărâmarea unei vile ilegale sub înfăţişarea lui Floooooorin Călinescu.

        Să fiu bine înţeles: ţiganii de pe CD Loga nu înseamnă ţiganii din Timişoara. După cum înjurăturile pe care le-am încasat de la insul amintit mai sus nu intră în top 10 al înjurăturilor şi flegmelor scuipate de dragii mei românaşi.

Aţi văzut filmul lui Ciuhrai, Al 41-lea? Dacă nu, faceţi un efort şi “înarmaţi-vă” cu 2 ore de film. Am pus ghilimele pe cel mai recent cuvânt al cetăţenilor Georgiei.
Al 41-lea e o poveste despre război, dar nu despre Marele Război împotriva Germaniei, ci despre Războiul Civil. De fapt, dacă mă gândesc mai atent, e o poveste de dragoste. În care şi Romeo, şi Julieta orfani. O înfruntare dintre Capulet şi Montague pe post de Roşii şi Albii.
Asemenea modelului saxon, cei doi se îndrăgostesc în pofida tuturor barierelor: Marutka, (a)trăgătoare de elită în armata bolşevicilor, trebuie să ajungă cu prizonierul ei, un june cadet menşevic, în tabăra roşilor. Trec prin deşert, ajung pe o insulă din Marea Azov. Acolo, junele ofiţer alb se îmbolnăveşte, dar este îngrijit cu devoţiune de cea care ar fi trebuit să fie un sever gardian. Supremă dovadă de iubire, Marutka îi oferă convalescentului hârtiile cu poeziile ei. Pentru ca el să îşi facă o ţigară.
Cam asta ar fi povestea până înaintea finalului, pe care nu vi-l dezvăluiesc.
Mi-am amintit-o atunci când am aflat că o sportivă din Georgia şi una din Rusia au găsit forţa de a se îmbrăţişa pe podiumul Olimpiadei.

Primul scor al Olimpiadei de la Beijing: Federaţia Rusă – Georgia 150 de milioane la 4, 5 milioane. Cam asta ar fi proporţia dintre populaţia celor două entităţi statale. Întâmplător sau nu, exact în ziua în care ce chinezii hipnotizau lumea cu odioase spectacole de inşi dresaţi în limba de lemn a olimpiadei, ruşii invadau Georgia. Trânta georgienilor cu Ursul e un meci fără şansă.
Cei mai bătrâni îşi amintesc că Olimpiada de la Moscova din 1980 a fost boicotată din cauza invadării Afganistanului. Printre ţările care nu au mers la JO s-a aflat şi China.
Şi, la final, o ultimă ironie a istoriei: Stalin a fost georgian!

Ce mă enervează la Timişoara

* Timişoara mă enervează încă de la primele ore ale dimineţii, când plec de acasă. Locuiesc pe strada Diana, undeva lângă staţia Cluj, într-un bloc cu patru nivele. În trei din părţile clădirii, blocul nostru se învecinează cu lucruri fireşti într-un peisaj urban de la debutul mileniului 3. Spre Policlinică însă, trecutul îndepărtat istoric e la el acasă: o grămadă de gunoi alimentată perpetuu cu resturi de toate tipurile dă un aer medieval spaţiului. Locatari şi comercianţi, studenţi sau trecători vin şi îşi depun icrele mizeriei lor urât mirositoare acolo. Un gunoi autentic într-un oraş cu vocaţie europeană! Imbecilii care au hotărât să se depoziteze gunoaie la colţul străzilor Timişoarei ar trebui împăiaţi şi duşi în afara oraşului, la Parţa. Ca şi nesimţiţii care îl aduc noaptea pe furiş. Dar şi sloganul RADET-ului ar trebui schimbată puţin — Doar împreună putem avea un gunoi de cărat! * De la gunoiul de proximitate, vă invit să ne enervăm puţin străzile de unică folosinţă. Adică la străzile cu (non)sens unic. Sau, în alt sens, cele din Centru cu semnul de Interzis pe care nu-l vede nimeni. * Rămân în continuare în maşină şi vă spun că Timişoara mă enervează brusc pe fostul Bulevard al Tinereţii, unde mă simt înghesuit ca într-o cabină telefonică, în timp ce liniile de tramvai stau singure ca proastele şi n-au treabă. La fel stă treaba şi cu zona din faţa hotelului Continental. De ce nu s-ar putea circula şi pe-acolo? Au liniile de tramvai din Timişoara ceva sfânt ca vacile în India şi nimeni nu ne spune nimic? * Şi mă mai enervează Timişoara fiindcă este un fel de oraş Pompei din zilele noastre. Nu fiindcă ar fi acoperit de cine ştie ce lavă a vreunui vulcan, ci fiindcă este oraşul Pompei de Benzină. Ştiu zone, cartiere în care staţiile de benzină îşi suflă în ceafă asemenea sportivilor de la o cursă atletică. Mă refer aici — fiindcă tot veni vorba de sport — la Sala Olimpia în dreapta căreia stă o Pompă Văduvă de italian şi recăsătorită fericit cu un rus. * Vinerea seara aş vrea să nu fiu timişorean: aud toată muzica de discotecă de la Heaven şi alte localuri. Bubuie în geam toată noaptea. Oare cum dansează pacienţii Spitalului Judeţean? * În fine, seara, când mă uit la Meteo şi eu, ca prostu, Timişoara mă enervează fiindcă se piteşte după prezentator sau prezentatoare. La femei înţeleg, dar şi la bărbaţi, dragul meu oraş, te uiţi pe la spate?!

„Nebunii din Europa Occidentală nu seamănă cu nebunii noştri”. Goran Bregovici

1. Trǎim într-o lume tot mai ciudat de nebunǎ. Pe zi ce trece suntem tot mai înconjuraţi de inşi şi de gesturi ce nu mai aparţin nici măcar nebuniei „normale”, ci unui fel aparte de nebunie. E acolo un amestec indistinct de nevrozǎ, de frustare, de lehamite, de ţicnealǎ, de boalǎ şi de miros de singurătate, de isterie şi melancolie, de sado-mazochism, toate laolaltǎ. Câte ore pe zi petrecute în colectivitate, tot atâtea cazuri semiclinice! În cel mai fericit caz, fiindcǎ ticniţii pe care îi luǎm în inventar zi de zi pot depǎşi cu uşurinţǎ duzina.

Vrem nu vrem sǎ recunoaştem, suntem o naţie lovitǎ în minaret, adicǎ în moalele capului, şi zilnic irosim zeci de minute pentru a ne întreba cum se poate aşa ceva. Ne întrebǎm pânǎ unde mai poate duce absurdul şi nebunia uitând un lucru fundamental : tocmai această nebunie absurdă a copt aluatul pentru Caragiale, Urmuz şi Ionescu.

2. Un nebun m-a oprit acum câteva zile în faţǎ la cinematograful Capitol şi mi-a spus aşa : „Am visat într-o dupǎ-amiazǎ cǎ Primaru’ o dat ordin timişorenilor sǎ ne scoatem ochii şi sǎ îi punem jos, pe asfalt. La toţi, afarǎ de mine, fiindcǎ pe mine m-o chemat la el special şi, dupǎ ce i-o spus lu’ secretara lui cǎ io-s singuru om de încredere din Ronaţ, unde m-o cunoscut într-o delegaţie cu nişte strǎini, mi-o zis : bâta asta de hochei din Australia şi zobuieşte cu ea, fǎrǎ fricǎ, toţi ochii care nu îs frumoşi şi liniştiţi, ca apa limpede de izvor! Sǎ rǎmânǎ numa’ ai buni, fiindcǎ mi se face fricǎ de atâţia ochi urâţi în oraş>”.

Avea dreptate în privinţa faptului cǎ nebunia se cuibǎreşte în ochi. Ca şi viaţa probabil, fiindcǎ pǎsǎrile ciugulesc, la cadavre, mai întâi, ochii!

3. Suntem înconjuraţi nu numai de nebuni, ci şi de persoane tot mai urâte. Strada, poate un loc al normalitǎţii, e invadatǎ acum de figuri coborâte din filmele horror. Inşi cu defecte fizice la vedere, contorsionaţi, mutilaţi se înmulţesc peste noapte de parcǎ ar fi un popor migrator ajuns pe aceste meleaguri. Vechii indieni spuneau cǎ nebunia şi urâţenia sunt chipurile demonilor noştri interiori şi cǎ ele apar doar atunci când omenirea vrea sǎ îi vadǎ.

3. Într-o varǎ, mai de mult, treceam prin parcul din spatele Catedralei. Pe o bancǎ stǎtea un cunoscut, poetul Gheorghe Pruncuţ. Fǎrǎ sǎ vreau sǎ aflu, de fapt, ce mai face, i-am pus etern stupida întrebare „Ce mai faci?”, dupǎ care am dat sǎ plec. Mi-a rǎspuns cam aşa : „Sunt atent sǎ nu înnebunesc!” Înţelegeţi ce vrea sǎ spunǎ?

(Text apărut în volumul lui Ion Barbu dedicat poeziei la zid. Al Petrilei)
Deocamdată nu prea ştiu cum s-a născut literatura murală. Ca român, pot presupune că un erou civilizator cu un carpatin simţ al precauţiei a scris ceva important pe un zid şi nu pe materiale uşoare pentru a nu se fura textul acasă. Şi mai presupun că tentativa sa antifurt i-a fost dejucată fix în momentul în care zidul cu pricina a fost completat în formă de casă chiar de hoţ. Asta ca origini domestic-mitologice care, firesc, se pierd în negura de smoală a timpurilor.

Ca spaţiu geografic, literatura murală trebuie că s-a născut în Ţara Tenişilor Chinezeşti (China, pentru amatorii de rebus pe hârtie!), deoarece realitatea arată negru pe galben că cel mai înalt şi mai lung susceptibil maculator pentru o asemenea artă se află acolo. Şi, după câte îmi dau seama din alte experienţe, probabil China are şi cele mai ieftine Mari Ziduri din lume. Nu însă, neapărat, şi cele mai fascinante. La capitolul „ziduri fascinante”, Germania a bătut totul, ca să ne exprimăm aşa, după al Doilea Război Mondial. Zidul Berlinului a fost, concomitent, cea mai păzită şi cea mai cimentată formă de literatură realist-socialistă murală până în 1989. Iar imaginile muroclaste[1] din 9 noiembrie 1989 au revelat o nedreptate strigătoare la CC-ruri: Zidul era scris numai spre RFG, partea RDG-istă fiind neatinsă de spray, cărbune sau vopsea creatoare. De parcă est-germanii ar fi fost cu toţii nevăzători şi ar fi scris, în Braille, cu găuri. În Alfabetul Kalasnikov, la a cărui lectură au murit majoritatea cititorilor care au dorit să evadeze — cum se spune în comentariile de bac — în „ficţionala” RFG. Din această pricină, atitudinea germană contemporană cu privire la scrisul pe ziduri este atât de culpabilizată încât nu ar fi mirare ca vreun neamţ corect politic să inventeze o maşină de scris pe ziduri poeme cu litere gotice…

Asta face şi diferenţa fundamentală dintre noi şi Marea Germanie! Noi, românii, nu am avut ziduri simbolice, de rasă, drept pentru care jandarmul, poliţistul, paznicul, sepepistul fetişizează Zidul în Sine. Zidul care Închide. Sau, cel mult, vede în zid un etalon arhitectonic al „iubirii de moşie” în faţa alogenului Baiazid cu care, de altfel, şi rimează. În plus, trebuie spus cu fermitate că, în cultura română, nu a existat — până la experimentul Domnului Ion Barbu — decât proză de zid şi advertising de zid. Iar din efemerul suportului literar, istoria literară relativ recentă ar putea reţine cel mult câteva poeme scurte ale lui Nichita scrise cu ruj, de Dora, pe oglinda din dormitorul lor tip Caraiman. Sau unele texte intrate în eternitatea tramvaielor-autobuzelor-firobuzelor pe geam aburit. Fiindcă, spre deosebire de literatura murală indoor, literatura română murală outdoor tocmai îşi face fundaţia la Petrila. Acolo unde orice zid o ia la Vale.

Vă rog sa luaţi o foaie de hârtie şi să notaţi: Tiesto, Vibe, Maxx, Optik, Ziggy, Shadow, Manzotti, LCZ, Odamix, Priz-Q4, Project, Xileman, 8k! Dacă sunteţi convinşi că am rostit numele unor noi stele din galaxii îndepărtate, aţi trecut de 50 de ani! Daca aveţi impresia că am enumerat programe, softuri de computere, aţi implinit cel putin de 30 de ani. Dacă ştiţi că am rostit numele unor celebri Disc Jockey, vă situaţi între 14 ani şi vârsta lui Irinel Columbeanu! Nu mai ştiu să repet numele deja pronunţate, însa v-aţi dat seama deja că orice DJ, care se respectă are un pseudonim. Ca si orice MC (Master of Ceremony) ori VJ (Video Jockey). Toţi au un pseudonim sau, mai bine spus, un nume de scenă. Fiindca pseudonim înseamna nume fals, pseudo. Procedeul nu e nou. Prince, faimosul muzician american, a ales să se numească — în urmă cu mai multzi ani — un semn. Pe care nimeni nu îl poate pronunţa, asa ca el nu mai există decât în tăcere.

Aşadar, sunt la modă pseudonimele, stimati bloggeri! Pseudonime cu litere fără sens, pseudonime cu cifre, liniuţe sau misterioase grafii. Dar nu doar pe scenă, în show-biz, cum se spune. Pe net e o adevarată olimpiadă a identităţilor inventate, fiindca adresele de mail îţi cer fie să adaugi cifre la banalul tău nume, fie să îţi găseşti un pseudonim de unică folosinţă. Si uite cum Getuţa e în contact cu lumea întreaga sub protectia pseudonimului Ge69, de pildă.

Revin pseudonimele în moda, stimati cititori trecuţi de 35 de ani, după ce Securitatea a încurajat folosirea lor în scopuri “patriotice”. Am pus ghilimele de rigoare. Inainte de 89, în România, pseudonimele erau folosite pentru turnătorie, delaţiune. Turnătorii dintre anii 1948-1989 au fost diskjockeii ce au mixat adevăruri cu minciuni în melodia trădării aproapelui. Sub pseudonim, au fost trimisi mii de oameni în Baragan, în puşcărie, în cimitire.

Insa pseudonimul e mult mai vechi decât comunismul. Pseudonimul poate fi înţeles ca o forma degradată a vechilor practici magice sau iniţieri. Atunci când un copil sau un tânăr se îmbolnăvea foarte grav şi nu mai era aproape nici o speranţă, i se schimba numele. Fiindcă se presupunea ca zeul ce urma să îi taie firul vieţii îl stie duăa numele mic. Drept pentru care, schimbându-i cuiva numele, era mult mai greu de găsit.

Pentru omul societăţilor arhaice, adevarătul nume era cel dobândit dupa iniţiere şi nu cel natural. Numele de iniţiere exprima o noua condiţie, sacră, adevărată. Era un nume sfânt, hieronim. Numele Ieronim este un pseudonim sacru prin excelenţă.

Cât priveşte numele celebre ale literaturii române şi universale, cine mai stie că Moliere, Ion Vinea, Apollinaire, Ion Barbu, Ana Blandiana sau Stefan Augustin Doinaş, de exemplu, au avut alte nume? In cazul lor, mai important e re-numele.

Ziua naţională a Franţei, 14 iulie, ne prilejuieşte o trecere succintă în revistă a principalelor momente ale Masoneriei în jurul anului 1789. Mai întâi, să spunem că Franţa este una dintre ţările cu cei mai mulţi masoni, cu cele mai multe loje din lume. Şi mai trebuie spus că principalele momente din istoria sa au fost marcate de prezenţa Ordinului, ceea ce înseamnă că şi momentul căderii Bastiliei sau al declanşării Revoluţiei de la 1789 intră într-un asemenea “scenariu”. Am mai abordat tema teoriilor conspiraţioniste şi am arătat atunci care au fost poziţiile unui Barruel sau Lefranc în legătură cu o conspiraţiei a lojelor ascunse împotriva creştinismului şi monarhiei. Nu am intrat atunci în ceva mai multe detalii, aşa că voi încerca acum să scriu ceva mai mult despre Revoluţia franceză şi despre implicarea masoneriei în istoria Franţei.

Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. Există o mulţime de alţi factori, dintre care filosofia luminilor a fost unul decisiv. E adevărat, în ajunul Revoluţiei Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Doi ani mai târziu, una dintre cele mai influente loje, “Contractul social”, adresa o circulară chemând la respectul Suveranului. Apoi, în acelaşi an, lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile. Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, şi celebru scriitor, Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei. Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un frate mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.

În 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani grei, de restrişte.

Ceea ce arată, dacă mai era nevoie, că este destul de greu de crezut în teoriile cu privire la declanşarea Revoluţiei de către masoni.