”Vacanță” și ”concediu” sunt două cuvinte relativ recente. Până în secolul al XIX-lea, cuvântul vacanță se referea doar la perioada în care școlile, universitățile și tribunalele erau închise, libere, vacante.
Dar vacanță și concediu nu sunt doar cuvinte recente, ci, mai ales, realități recente. Pentru omul modern, vacanța înseamnă plecări spre locuri îndepartate, stațiuni, divertisment, într-un cuvânt turism.
Iar ceea ce astăzi lumea modernă numește turism, omul religios a numit pelerinaj. Evident, pelerinajul era strâns legat de religie. Pelerinajul, de fapt, însemna o călătorie la locuri încărcate cu semnificație religioasă ori încarcate cu o energie aparte.
Creștinul mergea în pelerinaj la Sfântul mormânt, musulmanul la Mecca s.a.m.d. Pentru că majoritatea creștinilor, de pildă, nu își putea permite un drum la Sfântul Mormânt, catedralele aveau desenate pe paviment adevărate labirinturi, iar parcurgerea lor însemna, simbolic, înfăptuirea pelerinajului.
Astăzi, singura relație dintre credință și turism este că, atunci când pleci de acasă, te rogi să nu te țină ore în sir la vamă, să nu apară vreo greva prin aeroporturi. Sau, dacă pleci în Grecia, te rogi ca stelele hotelurilor din ofertă să nu le cuprindă și pe cele de pe bolta nopții senine.
Ca fenomen al dreptului muncii, concediul a apărut nu mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor. După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
În lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci. ”A concedia” s-a pastrat și în lumea de azi, dar mai are un cu totul alt tâlc atunci când esti concediat de la o firmă sau de la o instituție. În limba româna a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un prorpietar declara încetarea șederii într-o locuință.
Trimit în concediu cuvântul concediu și revin la vacanță, fiindca, în mediul universitar, găsim o vacanță interesanta: vacanța sabațică. Conceptul de vacanță sabațică au apărut în mediul universitar. Tot la șapte ani, cadrele universitare din Occident se retrag din activitățile obișnuite pentru o perioadă de șase luni sau un an și se dedică cercetării.
Termenul „sabațic” vine din ebraicul „Sabbath”, ziua în care Domnul Creației s-a odihnit. În tradiția iudaică, anul sabbathic sau anul renunțării, al iertării, al odihnei, se celebra o dată la șapte ani. Tot în al 7-lea an ogoarele nu se cultivau și toate datoriile erau uitate.
Daca v-ați reîntors recent din concediu la muncă, nu fiți triști!
Nu uitați că munca a făcut un lucru minunat: jazzul!

Aș introduce în calcul coeficientul de încredere.
La politiceni, magistrați, polițiști, medici, profesori, funcționari.
Ăsta e cel mai corect răspuns și pentru Doamna Pivniceru care o tot ține că povestea că magistrații nu merită un ”simulacru de justiție”.
Dar un simulacru de încredere merită românii?

Azi am îmbrăcat primul maieu din sezonul toamnă-iarnă.
Pentru mine, sintagma ”maieu alb” a fost un pleonasm până la videoclipurile cu raperi.
Unde maieul e de un alb orbitor.
Ca decor, eu l-am remarcat prima oară în filmele neorealismului italian unde a fost un fel de cicatrice a clasei muncitoare.
Apoi a trecut Oceanul înot și a desenat mușchii unor duri din cartierele mărginașe, devenind și o pijama de exterior.
Dintre maieurile purtate, aș remarca următoarele: al lui De Niro, al Domnului Lăzărescu, ale celor din spotul Unirea. Și chiar maieul de baie al lui Tadzio pe plaja de la Veneția.
Poate că exagerez, însă adesea mi se pare că Maieul e cea mai credincioasă haină de om după Frații Ciorapi.

Vorba lui Romoșan, la întrebarea ”de ce n-ați clarificat zvonurile care sau vehiculat cum că ați fost ‘omul Securității’”: ”lumea românească nu este aptă ca să afle multele adevăruri grave de dinainte”. Adică încă suntem tâmpiți. Măi să fie! Chiar așa să fie! Chiar așa de infantili, creduli, plastilinici să fi rămas? Eu zic că dimpotrivă: că tocmai din cauza aburelilor demențiale și a haosului prea bine organizat am ajuns familiari cu paranoia, conspiraționismul, schizoidia și balul fantomelor, încât absolut orice oroare, inversiune, șoc mental, contorsiune și nod de paradoxuri ajunge să coincidă cu firescul. Oare la noi chiar s-ar mai putea mira cineva de ceva?!?”
(Dan C. Mihăilescu, Din contextele unui verb securistic: a colabora (II), în Idei în Dialog, nr. 9, 2009)

* Proustianizând puţin, septembrie îmi evocă, aproape fără să clipesc, hârtia albastră cu care îmi îmbrăcam, elev fiind, caietele şi manualele. Era armura lor, platoşa prin care nu pătrundeau nici măcar notele mici. * O hârtie totuşi nobilă căreia destinul îi mai rezervase un scop în scurta ei viaţă de celuloză mascată, anume acela de a sta, prinsă în pioneze, la geamuri. După care, din pricina luminii de dinafară, devenea un soi de Janus bifrons, fiindcă — am intuit încă de atunci — partea decolorată înfăţişa, desigur, trecutul. Ori marile mistere ale lumii de dincolo de fereastră. * În primul meu an de profesor, la Gătaia, când m-a găzduit la el Ivo, am acoperit ferestrele dinspre stradă exact cu acea hârtie albastră şcolară. Nici eu, nici Ivo nu aveam perdele adevărate. O să ziceţi despre ele că toate s-au decolorat. Toate, toate, cu excepţia uneia, o coală, care s-a făcut, în loc de gălbuie, roşcat-violetă. Pe care nu am aruncat-o nici când am plecat de la Ivo, un an mai târziu, şi am fost nevoit sa desfiinţez „perdelele” respective.* Cred că am făcut, într-o seară, un coif roşcat-violet sub care altcineva a plecat din viaţa mea fără să vreau. * Acea hârtie albastră pentru şcolari mai avea însă o taină numai şi numai a ei : se purta, la fiecare mijloc de septembrie, asemenea unei stofe englezeşti în care sus-numitele caiete şi manuale trebuiau să se îmbrace frumos, într-un costum sui generis care trebuia să fie croit la milimetru. Fiindcă altfel învelitoarea se rupea imediat. De aceea, numai şi numai h.a. (hârtia albastră, n.m., M.T.) se plia cu gentileţe şi fără şifon sub unghia care apăsa cu fermitate cele trei laturi exterioare ale cărţi-caietelor noastre. * Uneori, din exces, îmbrăcam şi câte o carte luxoasă. Mai ales pe cele de la biblioteca noastră. La ele aveam mai multă răbdare. Adică, la cotor, tăiam de o parte şi alta, ba chiar, la o adică, prindeam cu lipici urechile de la hârtia albastră. Apoi citeam din ce îmbrăcasem mai înainte. * Dar mirajul acesta nu a ţinut prea mult. Au venit alte şi alte lucru, tot în septembrie. Cum ar fi primele creioane din China. Eu am primit unul cu peştişori. Au murit unul câte unul de câte ori ascuţeam creionul cu o ascuţitoare la fel, chinezească. Deja în noiembrie guma de la vârful de sus era la jumătate şi, pentru a putea radia, muşcam uşor din metalul auriu şi moale ce înconjura ca o teacă frumuseţea de cauciuc rozuliu. * Apoi s-au ivit gumele de şters cu arome superbe pe care nu te puteai abţine să nu le guşti. * Şi o cerneală frumoasă, ca piatra de struguri, în care băieţii din clasa mea şi-au putut pieptăna părul muuult, fiindcă învăţătoarea noastră pur şi simplu nu mai venea.

Tanti Justiția a intrat de mai mulți ani în grevă decât am aflat zilele astea.
Mă rog, o parte a ei, ar trebui să scriu eu. Dacă aș năzui să fiu la fel de banal ca și cuvântul LEX de pe placa mineralogică a unor mașini… magistrale.
Salariații din Justiție nu acceptă salariile din grila unică și au dreptate.
Pe fond însă magistrații au două probleme:
1. nu au protestat niciodată în fața politicului atunci când au fost transformați în cozi de topor;
2. un bilanț contabil al despăgubirilor pe care România le-a plătit din cauza unor judecători corupți sau incompetenți ar da o mai bună apreciere despre cât ne costă cu adevărat magistrații.
Despre costurile umane ale tuturor porcăriilor din sălile de Tribunal, Dna Mona Pivniceru ne-ar putea citi cel puțin tot atâtea pagini cât a scris Sadoveanu.

Fiica mea, Ana Maria Teodora, este născută în zodia Peștilor și, în consecință, îi place apa.
Ca orice copil la 9 ani, e o sirenă născută din apele amniotice ale televizorului.
Vorbește, se îmbracă, mănâncă și înoată după modelul TV.
După cum probabil nu știți, cele două mari modele de viață de pe JETIX sunt Hannah Montana și H2O. Alpin și marin, cum ar fi.
Atunci când Ana mea neMontana ajunge prin piscinele realității, se scufundă mereu, asemenea unei sirene prepubere și ajunge la mal dând impresia că înoată.
Astfel, ea se dovedește și o româncă perfect adaptată post-comunismului.
E pe val tocmai fiindcă evită suprafața, acolo unde înotătorii tranziției dau a proasta din mâini, picioare și coate.

Oamenii se împrietenesc la crâșmă, bufet, restaurant. Oriunde în fața unei sticle sau halbe.
În procesul de împrietenire, eu parcurg, de regulă, următoarele etape:
1. Dom’ Profesor, dumneavoastră…
2. Domnu’ Tolcea, dumneata…
3. Dom’ Marcel, matale…
4. Nea Marcele, mătăluță…
5. Marcele, tălică…
6. Hai că ești dat în Paște!
7. Înjurături de mamă, ca semn al prieteniei și admirației.

PS Mă tot mir cum de știu unii traducători de filme când ”you” înseamnă ”dumneata”.

Madonna cântă în România mea, Poli joacă în Germania altora, eu scriu în țara lor.
Mie îmi plac Ava Gardner, fotbaliștii cariocas pensionari, nemții plecați ilegal din orașul meu.
Dacă mă voi reîncarna, aș vrea să fiu gresie de Cordoba sau atitudine mic burgheză.