M-am născut în Sânnicolau Mare, odată cu explozia gulașului la Budapesta.
Am stat acolo până în 1973, când am devenit băiatul primarului de Jimbolia.
La Sânnicolau, am trăit sub fascinația lui Bartok Bela, pe ale cărui dansuri românești am jucat ca pionier fruntaș al școlii generale de pe strada Traian.
În râul Aranca am pescuit plătici, roșioare și bibani cu Dorin Ticiu, Doru Sănătean și Dan Ostrovăț.
Până la 13-14 ani am căutat comoara lui Atilla și mărunțișuri ale Comorii din Sânnicolau Mare chiar sub cinematograful orășenesc. Un amănunt povestit și lui Mircea Cărtărescu, prin 1986, la Crivaia, pe care l-am regăsit în Visul din 1989.
Dar cel mai important lucru care mi s-a întâmplat la Sânnicolau are legătură cu o revistă pentru copii-spre-adolescenți: Pif.
O franceză a celor mai fascinante interjecții Gai Luron, administrată temeinic în destinul meu de Nuțu Petrașcu.
Un senior exilat de unanimele falseturi ale tranziției.

Poziţia a Doua a plecat de la guvernare.
Boc a venit la deschiderea noului an universitar fără 3 trandafiri.
Băse a plecat de la Cluj, unde PSD-ul e de mult varză.
Iliescu e prea nervos pentru vârsta lui, iar Geoană prea preşedinte pentru el singur.
Liberalii au doar un singur viitor: din lac în puţ. Puţ de petrol.

Nica de la Interne e pe cale să fie externat din cauza unui vechi proverb homofob: gura bate curu.
În vreme ce incompetența e inefabilă și chiar incognoscibilă în România, reacțiile de glandă tiroidă se recunosc imediat. Dacă tăcea, Ni(mi)ca se petrecea.
Imediat, Boc a anunțat că îl revocă, dar PSD-ul nu vrea să renunțe la Nica.
E o chestiune de orgoliu sau, pur și simplu, PSD-ul nu are ce face?
A spus-o bătrânul matelot Iliescu înaintea lui Geoană: nu îl lăsăm pe Nica!
Cu puțiNica memorie pe care o am, țin minte că PSD-ul nu a avut niciodată probleme de loialitate gratuită față de nimeni. Nici chiar față de A. Năstase.
Așadar, Nica nu se poate lăsa de la Interne.
Așa cum adolescenții nu se lasă de Interne T.
Să fie doar alegerile în joc?
Mă tem că este vorba despre noua Securitate ce devine, în România, tot mai puterNica!

Sunt creștin și, evident, nu pot accepta senin legalizarea prostituției.
Sunt cetățean și nu pot accepta ca industria prosperă a prostituției să facă miliardari anonimi.
Sunt timișorean și știu că week-end-ul înseamnă în orașul meu neimpozabili bani buni de la italienii care vin să iubească aici. (Și nu numai de la ei!)
Sunt european și știu că în multe țări prostituția e la vedere.
Cred că majoritatea politicienilor români sunt împotriva legalizării prostituției fiindcă nu vor să supere Biserica și fiindcă dispare o mare halcă a economiei subterane românești.
Estimez că legalizarea prostituției aduce la vedere zeci de milioane de euro.

Nu știu sigur dacă am trăit asta sau am visat.
Oricum, țin minte că era un domn între două vârste, curățel, cu o geantă subțire de mușama pe care a lăsat-o în hol înainte de a se descălța la intrarea în cameră.
Că nu a stat prea mult la noi fiindcă mama și tata erau maidegrabă politicoși decât interesați de ceea ce oaspetele nostru spunea.
Și că, la plecare, după ceremonialul neutru al despărțirii, bărbatul acela a scos din buzunar o lingură de pantofi de a cărei discretă utilitate și precauție sunt și acum legănat.

Azi am fost la Jimbolia să o văd pe mama.
Merg împreună cu Coca, vara mea primară de la București.
Am de îndeplinit și câteva îndatoriri față de casa pe care o păzește cîinele nostru Rita. Cea care a venit la patul tatălui meu atunci când el s-a întors din Lumea unui Atac Cerebral.
(Hrană uscată, 7-8 mângâieri,scurtă oglindire în apa ei de băut.)
E a nu știu câta oară când trec pe lângă Fundația Petre Stoica și claxonez la stradă fiindcă așa îl salut eu pe Don Pedro.
Nu-mi iese din cap că a vrut să fie îngropat în curtea Fundației.
Merg la cimitir și la tata, și la el cu același bilet.
Cu amândoi, am aceeași problemă: când am învățat să le spun că îi iubesc, au murit.

Luni, ședință de Catedră. Conform uzanțelor, aflăm dacă suntem pe plus sau pe minus. În funcție de studenții plătitori de taxe sau nu.
Ufff, suntem fericiți: avem excedent. Sunt studenți puțini la Biblioteconomie și Filosofie, dar la Relații Publice și Jurnalism avem din belșug.
Păi vedeți, taman aici e buba!
Învățământul universitar e un bussines.
Zootehnie și mezelărie instant.
În viziunea românească, studentul e o oaie de la care luăm lână, lapte, brânză și carne, dacă se poate. (Am mai scris asta!)
Nimeni nu ne întreabă ce știe oaia noastră după 3 sau 5 ani.
Ce să mai pici, ce să mai fi exigent, turma trebuie să treacă.
În 2-3 ani, profesorii vor merge pe la domiciliile studenților cu vitamine și medicamente pentru a nu ne pierde clienții.

Seamănă, mai întâi, cu buzduganul unui zmeu depresiv deoarece sfârşeşte prin a fi aruncat imediat după. După: când cade cortina, când au plecat invitații de la vernisaj, de la acea lansare de ce-o fi.
Afișul se înrudeşte cu o pungă de lapte. De fapt am putem lua în considerare orice alt aliment, însă la data expirării ne uităm mai ales când luăm lapte. Deci scriu că are termen de garanţie scris fix pe el. Şi, în afara termenului, nu mai primeşte nicio privire. (Nu mai priveşte nici o primire!)
Este claustrofob, de vreme ce îl zăreşti cu precădere în spaţii deschise. În camere, holuri, dulapuri, vitrine, are eleganţa studiată şi resemnată a culorilor unui peştişor de acvariu.
Adesea, tinzi să crezi despre el că e mai mult decât politicos, poate excesiv de umil, şi ai impresia că se lipeşte de ziduri când i te nimereşti în cale.
Vorbeşte rar, aproape monosilabic, şşşşşşşşşşşşşşoptit
Un colţ îndoit nepermis ne trădează un Ianus cu o singură faţă. Cea dinspre lumea exterioară. Cealaltă, albă, opacă, aneantizată de suprafaţa colării. Nici nu are profil, nici nu există din spate.
S-ar putea să fie o mască trufaşă şi geometrizată în exces. Cu adevărat, masca-afiş e fragilă, albă şi mototolită ca semn al prezenţei umane. Constat acum că nu am văzut niciun afiş a cărui poetică să mă tulbure chiar prin şifonarea nevrotică a hârtiei.
Dinspre alte locuri imaginare, el (afişul) este cortina scrisă, oglinda, pragul, vitrina, luciul unei fântâni.
Dar cine ştie ce scrie pe cortina ce dă către scenă? Sau cine vede?
Şi cine ştie ce se vede dinspre cei din interiorul oglinzii când în faţa ei ne aşteaptă DOAR un afiş?

http://funeriu.blogspot.com/

În opinia mea, Dra Andreea Crețulescu e una dintre cele mai obraznice moderatoare.
Avea alte metode pentru a-și întrerupe invitatul rebel înainte chiar de a-l amenința că îl va da afară din emisiune. Putea să îi taie microfonul, de pildă.
Cui i-ar conveni să i se spună, abrupt, în direct că va trebui să părăsească emisiunea la prima abatere?!
O regulă de aur a jurnalismului american spune că e de preferat să fii mai degrabă agresiv decât politicos. Agresiv, dar nu obraznic!
Probabil într-o viață (televizată) anterioară Dra Crețulescu a fost procuror sau Norică Nicolai.
Cât despre dl Nicolicea, domnia sa nu cred că a fost ceva.
Fiindcă e ateu și nu crede în chestii din astea.