În China antică se practica un sistem de îngrijire a sănătăţii locuitorilor cu totul diferit decât cel cunoscut europenilor. Comunitatea angaja un medic pe care membrii acesteia îl remunerau cu o sumă fixă în fiecare lună. De îndată ce o persoană se îmbolnăvea, ea nu mai plătea nici un sfanţ (ca să spunem aşa) medicului şi reîncepea să contribuie cu taxele sale numai după ce era complet vindecat. Avantajele unui asemenea sistem sunt evidente, fiindcă medicul avea tot interesul ca membrii comunităţii să fie sănătoşi, iar bunăstarea sa era direct proporţională cu sănătatea celor pe care îi îngrijea.
Lucrurile stau exact invers în România şi nu numai, unde bunăstarea medicilor depinde chiar de starea deplorabilă a naţiunii.
Poate că ar trebui scris pe toate zidurile şi pe afişele cele mai mari : “Un om bolnav costă de zeci de ori mai mult decât unul sănătos!” Iar mai jos : “Salariile mici ale medicilor dăunează grav sănătăţii!”

În ciuda secreției de flegmă direcționate spre Universitatea ”Spiru Haret”, presa citită, văzută și auzită are cam multe probleme cu diploma de limbă română din clasa a VIII-a B.
De multă vreme nu mai tresar atunci când citesc ori aud ”ori” în loc de ”or”, ”ora doisprăzece” în loc de ”ora douăsprezece”, ”optisprăzece” în loc de ”optsprăzece” sau aberante dezacorduri ale subiectului cu predicatul.
Dintre multele dezertări de la norma gramaticalaă, una mă mă scoate din sărite: ”maxim” pe post de ”maximum”.
”Maxim” e adjectiv atunci stă pe lângă un substantiv: ”nivel maxim”, ”maximă adeziune” (din vocabularul ceaușist!) etc.
”Maximum” e adverb și se regăsește în formule cum ar fi ”în maximum 24 de ore”, ”la maximum”.
În seara asta, la ”Realitatea TV”, am auzit de vreo 5 ori ”la maxim” într-o jumătate de oră: la meteo, în textele pentru neplătitorii de curent electric, la știri.
Apropo, Minodora la Maxim ar trebui rebotezată corect Minodora la Maximum.

Un cumpărător de la un supermarket m-a întrebat, aleatoriu, dacă rahatul de la ”Spiru Haret” seamănă la parfum cu învățământul universitar românesc.
Nu neapărat, sper eu.
Mai degrabă seamănă cu tot ceea ce se întâmplă în România social-politică.
Faptul că unele dintre universități sunt un soi de avicole în care se distribuie diplome second mind nu e un diagnostic global.
Nu peste tot se face așa, nu toți vând sau pot cumpăra.
În fond, psihologia cumpărătorului indusă prin sistemul publicitar a reușit acolo unde era miza mai mare. În faţa tarabei cu studii.
Fiindcă un client obișnuit cumpără marfă ieftină pentru familie, după buget, în timp ce clientul-părinte cumpără viitor pentru copii la orice preț.
Se face publicitate la diplome cumpărate pe bani, asta se cumpără mai abitir.
Cât timp? Cât timp diploma formală e o miză.
Dar în acest troc și play black de competențe e ceva ce mă face să fiu optimist:
studenții buni sunt tot mai buni, iar cei tâmpiți, tot mai mulți.
Că o fi la stat sau la privați nu are absolut nicio relevanță.

Cam aşa arată o lucrare a unui student din anul întâi.
Cu aşa “material” se mai lucrează astăzi în facultăţile României.

Vând ovule de mamă caucaziană cu IQ 7 la scară.
Numai în Oferta verii: ovule cu studii de trei ani, respectiv master in vitro la “Respiru Haret”.

Universitatea ”Spiru Haret” este o minciună universitară asemenea altor zeci de minciuni-universități private din România post-decembristă.
Cu unele dezavantaje ce au adus-o în prim-planul mediatic: orgoliul mult prea accentuat, numărul incredibil de absolvenți și vizibilitatea mediatică.
Dacă dimensiunea nord-coreeană a Universității ”Spiru Haret” se lăsa prea lesne ghicită din urmele de polimeri slinoși de pe costumul tov. Bondrea, hectarele de publicitate din presa scrisă a ultimilor 10 ani au creat nu doar un disconfort, ci, mai ales, o psihoză. Cu numele indecent ”România de mâine”.
Mie mi se pare că lovitura dată de Dna Andronescu hareților este și una administrată aripii Iliescu din PSD. De-a lungul anilor, importanți pesediști și-au depus icrele competenței academice în stupul bondrist. Dintre ei, au rămas astăzi Păuneștii masculini (Adrian și Andrei) și Răzvan Theodorescu (o valoare universitară evident autentică!).
Pentru mine, acest episod febril cu privire la prelucrarea industrială (tip COMTIM!) a cărnii de boboci are o explicație banală: statul român a închis ochii la sutele de mii, milioanele de studenți privați fiindcă ei mascau procente buuune din șomaj.
Cât despre sistemul universitar românesc, vă anunț o veste extraordinară: spre deosebire de Austria, unde există cel două orașe de graniță cu universități, România nu are, deocamdată, universitate decât la Turnu Severin.
Nădlac, Jimbolia, Vama Veche, Cenad sunt libere de universități!!!

PS Faraonicul rector Bondrea a fost cel care a organizat doctoratul Elenei Ceaușescu.
PPS Fără niciun apropo la autocaracterizările dlui Adrian Păunescu, le atrag atenția cititorilor mai tineri că la COMTIM, pe vremea regimului Ceaușescu, se procesau numai porci! Milioane de porci.

* De mai mulţi ani, în fiecare 14 iulie sau în apropierea acestei date, nu pot să nu scriu despre ziua naţională a Franţei. E un gest nu numai de recunoştinţă şi recunoaştere pentru tot ceea ce a însemnat şi înseamnă marea influenţă a culturii franceze pentru cultura română, ci şi un gest de solidaritate cu valorile ei. * Fiindcă Franţa nu a fost doar un model social pentru noi sau prilejul redescoperirii latinităţii noastre, ci şi exilul cel mai apropiat inimii. Franţa a fost a doua patrie pentru Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu sau, parţial, Eliade, Celibidache ori Gheorghe Zamfir. * Unii dintre cei de mai sus au devenit valori asumate ale culturii franceze, alţii au locuit acolo pentru a rămâne voci ale exilului. * Dar nu despre cultură în sensul strict al cuvântului aş vrea să scriu în continuare, ci despre o cultură în care Franţa deţine supremaţia absolută, cea a mesei. * Într-o lume tot mai grăbită să înfulece MacDonald’s-uri, hot-dog-uri ori tot felul de compoziţii mai mult sau mai puţin fade la gust, francezii (alături de italieni, trebuie spus!) ţin sus steagul rafinamentului culinar. * Asta înseamnă că voi scrie puţin despre vin şi despre acele mâncărurile tipic franţuzeşti care îi fac gloria gastronomică de câteva secole. * Spui vin şi, de îndată, rosteşti alte două cuvinte din ameţitoarea lui familie cu marcă eminamente franceză : coniac şi şampanie. Fiindcă cele două băuturi sunt substantivele devenite comune a două toponime franceze, orăşelul Cognac şi ţinutul Champagne. * De fapt, enormul potenţial viticol al Franţei este rezultatul rapidei expansiuni a creştinismului din primele trei secole când numeroasele abaţii au grijit ca vinul să nu lipsească de pe masa călugărilor. * Rafinamentul viticultorilor francezi a fost dus la asemenea limite încât, încă din Evul Mediu, cei din sud plimbau vinul roşu pe mare pentru că tangajul face ca maturarea, îmbătrânirea lui să fie mult accelerată. * “E greu să conduci o ţară care are peste 500 de sortimente de brânză”, ar fi spus Charles de Gaulle. “Şi mai greu e să conduci una care nu mai are nici un sortiment”, ar fi putut exclama secretarul general al PCR în decembrie 1989. Sau în 1977, când braşovenii revoltaţi au aruncat pe ferestrele Comitetului Judeţean roţi imense de caşcaval. * Recent s-a descoperit că brânza franţuzească de digestie are proprietăţi miraculoase datorită mucegaiului ei. Medicii au observa că cerşetorii din Paris — cloşarzii — nu suferă de unele maladii. Cum ei consumă aproape doar vin şi brânză, concluzia a fost extrem de simplă! * Despre aroma stridiilor, Montaigne ar fi exclamat : “Sunt atât de agreabile încât, atunci când le deschizi, ai senzaţia că respiri aerul unei violete”. Alexandre Dumas-tatăl, într-o scrisoare către un prieten : “Soarbe cu delicateţe lichidul unei stridii şi vei înţelege că sexul femeii se ascunde într-o cochilie”. * În medie, anual, francezii consumă peste 200 de milioane de melci. Un calcul rapid arată că revin aproape 4 melci pe cap de mâncător. * La 1829, Brillat-Savarin opina că “nici o afacere cât de cât importantă nu se tratează altundeva decât la masă. Mesele au devenit un mod de guvernare, iar soarta popoarelor s-a hotărât la un banchet”. * Abia de câteva decenii, în lumea civilizată, afacerile nu se tratează altundeva decât la masă. * Numai în limba franceză funcţionează o nuanţare clară. “Gourmand” înseamnă “mâncăcios”, în vreme ce “gourmet” desemnează tot o persoană mâncăcioasă, dar cu gusturi rafinate.

Când aveam 7-8 ani, credeam că lumea se împarte în două.
Din pricina asta, mă jucam de-a “ruşii şi nemţii”. Îmi plăcea să fiu rus, fiindcă, în filmele acelor ani, ruşii erau cei buni.
Pe la 10 ani, mă jucam de-a “indienii şi cowboy-ii”, alegând, din nou, tabăra celor puternici datorită westernurilor celebre.
Adolescenţa mi-a aşezat dicotomia universului în binomul copii versus părinţi. Bob Dylan, Doors sau Pink Floyd au închis gura celor din urmă cu muzică şi puterea florii.
Maturitatea mi-a aranjat acelaşi binom din perspectivă cromatică: cei care au mâncat rahat şi cei care au evitat maroniul. Ştiam asta de la Radio Europa Liberă, cel mai bun turnesol de măsurat cacafeniul ceauşist.
Capitalismul, cum era de aşteptat, a aşezat polii percepţiei mele sub cuvintele “săraci şi bogaţi”.
Dacă vă aşteptaţi să scriu acum că ţin cu săracii, vă îndemn să ascultaţi mai atent unele texte din subconştientul românesc al manelelor.
Care sunt Iliada şi Odiseea banului convertit în brăţări, lănţuge, burţi, cefe, invidii.

De 2-3 săptămâni dorm cu capul spre nordul obiectelor. Îmi dau seama că este așa după faptul că, dimineața, sub pernă, frământ un mușchi inert, fără o viață anterioară. (Head&Shoulders ori alt șampon al nemuririi în rate)
În fapt, unghiile, despre care se spune că sunt o burgheză inutilitate a degetelor, seamănă tot mai rar cu perdeaua ce ne despărțea odinioară de leneșul bliț al vulcanilor. (Canon bisericesc, paleolitic)
Așa sunt eu, un oier nerăbdator al părului din frizură, un romantic sclav al pateului de ficat din nemărginimea Sibiului sau chiar stafia napolitanei ce cântă fals, cu voce furată de marinar. (Dulciuri, nimicuri dulci, parizer)