Dacă nu am fi trecut prin seceta asta cu averse cotidiene de tropice, aş fi crezut că recordul naţional de bacalaureaţi se datoreşte ultravioletelor care dau ca proastele prin gaura de ozon.
Fiindcă, la asemenea ceasuri faste ale învăţământului românesc, paradoxul devine o chestiune şi de proporţie: avem mai mulţi trecători la bac decât absolvenţi.
Dar asta nu trebuie să ne mire câtă vreme averile parlamentarilor sau ale politicienilor români sunt, concomitent, cu mult peste suma salariilor cumulate şi, cu mult, sub realitate.
Cât despre calitatea în sine a bacalaureaţilor, am privilegiul de a o admira la începutul anului I de facultate, când dilemei dintre “sau” şi “s-au” i s-a alăturat un cool “sa-u”.

Pentru a înțelege cum era America pentru noi, românii, în anii 70, citez din Romulus Rusan, America Ogarului cenuşiu :
„Acum, după dinner (masa de seară, singura pe care o iau împreună, de aceea puţin festivă), cei doi soţi vor privi o vreme televizorul, făcând trecerile de pe un program pe altul cu un dispozitiv electronic, fără să se mişte din fotoliile în care s-au tolănit.” (p.61, ediţia 1979)
Spre deosebire de cei doi, mie mi se pare că militarii americanii prea s-au sculat din fotolii pentru a aprinde (sic!) televizorul, din 1990 încoace.
Copacii din fața blocului meu, de pildă, mai păstrează și acum un after shave dăruit sârbilor.
Fie ei miloșevicieni, fie oameni, fie pomi, fie ce-or mai fi fost.

Dar Americii hippie, obeze, revoltate, metisate, nevrozate, negre, indiene, naive, asiate, protestante, irlandeze, normale – mulți ani!

De câte ori moare câte vre O sau vre Un Vizibil, omenirea se pune pe un bocit atât de intens încât lacrimile virtuale ajung să ne igrasieze și virtualii chiloței de pe Internet.
E de bon ton să îți sufli nasul a doliu pentru Lady Di, Michael Jackson sau cine-o fi.
Odată cu acest gest de cucernicie globală, intri în marele cor al evaluatorilor cioclizanți, unde participarea te propulsează brusc la braț cu defunctul/defuncta.
După modelul chinezesc, admiratorii sfâșiați la maieu, bluză, palton (în funcție de climă!) ar trebui înmormântați alături de Regretat(ă).
Asta mai ales ca să descopere că nu au nimic în comun cu Plecata/ul în afara unei dependențe bine injectate de media.
Care, asemenea bocitoarelor profesioniste din vechime, INTERPRETEAZĂ de minune partitura regretului.
Cu ce scop?
O Doamne, ce industrie și ce profit ies din moartea celebrităților!
Incomparabil mai mult decât din viața eșuată în banalitatea cotidiană.
Înțelegeți acum că vreau să vă spun că Banul omoară ”în virtutea” banilor mulți.

A murit un pedofil, a rămas un cântăreț.
Michael Jackson sau, pe românește, Mihail, fiul lui Iacob.
Nu mă dau în vânt și nici în adiere după muzica lui Michael Jackson, dar cred că viața lui a fost cu mult mai interesantă decât muzica lui de bazin.
Un destin suprafaustic, fiindcă MJ a încercat să se ia la trântă nu cu Moartea, ci cu tandemul ADN/ARN, un duo ce îl dăruise vieții mai colorat la pigment.
Ca persoană fizică, a reușit imposibilul în raportul cu marii înaintași muzicali: s-a căsătorit cu fata lui Elvis și a cumpărat muzica Beatleșilor.
A ajuns atât de firav, sticlos, imponderabil la fizic încât s-a evaporat.
În destinul lui, Gepetto și Pinocchio sunt aceaași persoană.
Afro-americană.

Goethe, pe patul morții: ”Mehr Licht!”

Pentru mine, Matei Călinescu e un nume așezat pe coperta albastru-spălăcit a unei cărți ce îți dizolvă adolescența.
Viața și opiniile lui Zacharias Lichter – un op cu care e bine să să te întâlnești după ce acneea paradoxurilor a fost uscată de ultravioletele altor lecturi – mi-a marcat acei ani și m-a condus direct la India și Nietzsche.
Nici măcar nu știu cum de a apărut în acel an, 1971, o asemenea carte despre Omul Marginal.
Îmi place mult un fragment despre cerșetorie (ediția Polirom, p. 35), fiindcă în anul 2 de facultă am fost și eu, timp de o oră, cerșetor, asemenea oricărui fan Zacahrias Lichter.
La Stația Maria, cu o pălărie în față.
Unde mi-au fost aruncate 4 monezi de 3 lei și 5 de un leu.
Spre slava timișorenilor de atunci, nu am fost miluit cu 5, 10, 15, 25 de bani.
Mulțumesc!

Azi am participat la o conferință de presă a Societății Timișoara dedicată unor clarificări.
Cu ceva timp în urmă, Societatea Timișoara a cerut CNSAS-ului să îi verifice pe membrii fondatori.
Răspunsul l-am primit anul trecut și m-a cam dezamăgit: că nu am fost turnător sau ofițer, știam de la mine, dar nu îmi vine să cred că nu am figurat pe listele de urmăriți ale Securității.
În clasa a XII-a am fost apropiat de unele cercuri antroposofice din Timișoara, prin profesorul Bâlici de la Liceul de Muzică, iar din clasa a XI-a îl frecventam deja pe Părintele Avramescu, atent supravegheat de Securitate.
Poate și refuzul meu de a scrie în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu, în 1987, când maiorul Indrei m-a convocat la sediu a fost un alt episod de natură să mă facă securigenic (adaptare de la fotogenic!).
Nu scriam texte cu Ceaușescu, nu vroiam să mă evidențiez politic, am evitat să urmez Academia Ștefan Gheorghiu, eram o gură-spartă continuă.
Poate fiindcă tatăl meu a fost primar până în 1983 m-a ținut deoparte, însă persoane mult mai grele decât un primar de Jimbolia au fost atent monitorizate.
Cât despre zvonurile referitoare la membrii marcanți ai Societății, în epocă circulau cele mai diverse scenarii: de la George Șerban, Bebe Costinaș sau Doru Mihiț, completate, ulterior cu altele și altele.
După ce ”Renașterea”, de fapt ”Luptătorul bănățean”, mi-a dedicat un număr întreg într-o zi de luni (ziua în care nu apăreau, pe atunci, ziare!) am priceput că se vor folosi din originea mea pentru a mă împroșca pe mine și Societatea Timișoara. Drept pentru care m-am retras tacit.
Dar, ca să fiu sincer până la capăt, m-a ajutat și o anumită iritare față de mine a lui George Șerban.

La 6 seara, spre Cartea de nisip, unde va fi prezent Adam Michnik.
Îl știu din povestirile lui Mircea și ale Adrianei. Cred că era în 90, poate prin 91, când Mircea mi-a povestit despre el și refuzul de a ieși din închisoare printr-o ”mică abdicare”. E unul dintre rarele personaje ale istoriei moderne care a preferat să stea la umbra luminoasă a propriei conștiințe.
La puțin timp după asta am avut un vis. Se făcea că eram anchetat la Securitate și mi se cerea să spun ce făceam noi la ”Orizont”. De frică, am spus tot ce știam. Când m-am trezit, am înțeles că îmi era frică de mine. De lașitățile mele. Una dintre puținele mele frici care mi-au făcut bine.
Așa că întâlnirea cu Michnik a fost, pentru mine, maidegrabă, una psihanalatică.
Unde am bârfit cu Eugen Ciorîcă.
Apoi, pe la 8 și ceva, am mers la Muzeul de Artă.
Unde d. Michnik a fost emoționat de colecția Baba. Era încântat la gândul unei expoziții Baba la Varsovia.
Dintre echivalențele româno-polone ale conversației, un cuvânt mi se părut că are o sensibilă conotație: topor.
Chiar dacă ”topor” sună la fel în polonă și în română, ceea ce îl face diferit e coada.
În România, cozile de topor a depășit cu mult topoarele de metal.

Până de curând nu prea știam că nucul e un juglandaceu, adică face parte din “familia de plante dicotiledonate, cu frunze alterne, compuse, căzătoare, flori unisexuate (cele mascule dispuse în amenți, cele femele solitare sau în grupe mici) și fruct după dehiliscentă sau nuculă aripată“.
După ce am citat cele de mai sus în Micul Dicționar Encicopedic, ediția 1972, p. 514, să explic cititorului nostru nebotanist că: 1) ament înseamnă “dispus în formă de ciucuri, mâțișori”, că 2) fructul după este format din două straturi protectoare și un sâmbure și că 3) dehiliscent este ceva ce se deschide singur.
Aceste lămuriri odată făcute, să continuu cu o mărturisire: până acum, nu mă aplecasem (sic!) cu prea multă atenție asupra acestui fructifer deși, prin 1978-79, am scris poezii, texte-definiție, despre Dulap, un soi de abator de nuc al hainelor, cum ar veni, dacă îmi permiteți această imagine surrealistă dintr-o epocă a surrealismului socialist.
De fapt o imagine elegiacă, de vreme ce viziunea unei asemenea “cimitir textil” o avusesem în clipa în care am scos umerașul dintr-un veston cam cum ai scoate, fără durere, sternul unui mamifer mut. Și tot în consonanță cu aerul elegiac pe care citatul din MDE îl ascunde dehiliscent sub didactica lui – “ frunze alterne, compuse, căzătoare” (subl. mea, M.T.) – o să citez un moto din aceeași perioadă maro : “Furnir c’est un peu mourrir”. În ciuda unei licențe de topică cerute chiar de rimă, motoul a fost solicitat, la vremea potrivită, de Domnul Emil Brumaru pentru două kile de rachiu din bucate în cursul unei Manifestări cu poeții. La Iași.
Evident, acel furnir despre care e vorba acolo/aici nu poate fi decât unul de nuc, fiindcă nucul – și aici redevin poet clasic – este, între esențele pentru mobile, ca diamantul între minerale și ghepardul între feline.
Dar nimic din toate acestea nu ne îngăduie să ghicim ce ciudată degenerescență ne întâmpină de îndată ce anvizajăm al destin: Nuca, fiica din… flori a acestei spițe nobiliare. Dintotdeauna și aproape peste tot ea a fost aproape de ceea ce s-ar numi derizoriu, superficialitate, chiar nebunie. Romanii, de pildă, foloseau acest cuvânt pentru a se referi la nerozii, neghiobii; nugator era denumit cel ce povestea baliverne, iar nugatrix – întâlnim în Dicționarul latin – însemna “deșucheata”. Cunoscuta expresie a lui Martial, difficiles nugae, “bagatele, nimicuri laborioase”, se află tot în aceeași arie. Să fie oare vorba despre același destin și în cazul englezei, unde nuts (nuci, alune) se traduce prin nebun, țicnit?
Și totuși, aceste emisfere de Magdeburg naturale au un semn cu totul aparte: nervuri asemenea creierului, cerebelare. Într-o miraculoasă întâlnire, sămânță și creier, concomitent. Conform unei oculte teorii a signaturilor, un fruct, o plantă sunt capabile să vindece acele disfuncționalități ale organelor cu care se aseamănă.

În 14 iunie 1990, Nicu Țăranu m-a luat de acasă pentru a merge să le vorbim și noi celor din Piața Operei.
Timișoara fierbea după ce, în 13 iunie, o țară întreagă a văzut la Televiziunea Română Liberă hoardele de mineri.
A vorbit Nicu, a urmat Emil Reus, apoi eu.
Iliescu și Chițac erau cei mai huiduiți de ”golanii” Timișoarei.
Am plecat, după vreo 2 ore, cu Nicu, spre casă.
În spatele Castelului Huniade, a apărut, ca din senin, un ins cu o scândură în mână. Venea în fugă spre noi.
Am zbughit-o la fugă însă eu am pupat cu spatele din esența lemnului, așa, in extremis.
Din păcate ne doare în spate pe toți că, de pildă, Ion Iliescu și toți cei ce au condus Mineriada sunt încă liberi!

Din fotbal îmi plac următoarele:
1. costumele antrenorilor de nocturnă
2. nodul mereu gravid de la cravata fotbaliştilor
3. faptul că tuşierul e numeşte asistent şi nu doctor
4. privirea hipnotică a lui Dumitru Dragomir
5. flegmele steliştilor şi ale rapidiştilor secretate pentru Becali şi Copos
6. faptul că jucătorii naţionalei se numesc tricolori în vreme ce ei joacă monocolor
7. ecoul axiologic al numelui “Piţurcă”
8. figurile dinamovibile ale rasat-intelectualilor Borcea şi Turcu
9. Unirea Urziceni, care s-a făcut Coniacul Unirea Urziceni
10. ghetele La Poule Sportive ce vor fi încălţate în fotbalul feminin.

Notă pentru anglofoni: La Poule Sportive se traduce prin Găina Sportivă, fiind varianta firesc feminină a cunoscutei mărci Le Coq Sportif, Cocoșul Sportiv.