După ce Clanul Sadoveanu a cam intrat în apatie şi a renunţat la baltagul refuielilor, a venit rândul Clanului Preda să intre pe scena literaturii române prin eliberări preventive.
Asemenea lui Ilie Moromete dintr-un roman al lui Marin Preda, deja celebrul Eugen Preda ţine pagina 1 a emisiunilro de
Mă scuzați că vă deranjez sâmbătă seara, dar vă rog să revedeți emisiunea Monicăi Columbeanu de seara asta.
Merită pentru Daniela Nane.
De la care aflăm că Patul lui Procust e o comedie în care a jucat cu brio.
O comedie de te catabolizezi pe tine de râs, de vreme ce D.N. i se confesa timidei Monica așa: ”Îți închipui ce fericită sunt că toată viața am jucat numai comedie?!”
Eu mi-am închipuit că Don Columbeanu are un Recameu al lui Procust unde se taie picioare din care se fac răcituri. De ziua Monicăi.
Țapul se pare că a fost ”inventat” pentru a da vina pe Celălalt.
În consecință, numele de familie al Țapului este Ispășitor.
Cu alte cuvinte nu noi, românii, suntem vinovați pentru drujbele, securile sau alte organe înfipte în anatomia italienilor sau a italiencelor.
Vinovați ar fi politicienii italieni, jurnaliștii, țiganii.
Sunt sătul să tot aud că nu noi suntem aia care omoară violează ori bat manual prin cizma italică.
Ba da, stimați români, fix noi suntem!
Și tot noi suntem cei care i-am exportat acolo. Cu tot cu o mentalitate de primitiv: poți face orice vrea scula ta, fiindcă nu există Justiție, Dreptate, Pedeapsă.
Ei bine s-a nimerit ca taman Justiția italiană să fie una atât de permisivă încât eliberază fără probleme infractori recidiviști. Unul dintre ei a fost eliberat — îmi spunea secretarul Ordinului Jurnaliștilor Italieni — de 64 de ori.
Așa că italienilor le-a cam ajuns Justiția lor coruptă și flască peste care s-a urcat să se evidențieze drojdia românească a gunoaielor. De toate culorile.
De două zile nu mai scriu la blogul personal fiindcă îmi e dor de prietenul meu, Radu Todoran. Aseara, adică joi noaptea, am postat primul articol scris de Radu în revista DeWest acum vreo 8 ani.
I-am trimis pe sms lui Moni adresa blogului vineri pe la 4 după-amiaza. La ora aia, era chiar pe strada Eugen Todoran.
Zilele astea mă apuc să postez un blog al Părintelui Mihail Avramescu.
Poate că nu ar fi rău un blog Eugen Todoran.
Uneori mi se face frică la gândul că tot ceea ce au scris ei se poate slei ca o mâncare fără de gust pentru noua limbă.
A cui?
P.S. Dacă aveți oleacă de vreme: http://radutodoran.blogspot.com/
De o săptămână, abuzez cu dezinvoltură de şamponul care îmi produce mătreaţă în formă de viscol. E şamponul meu preferat pentru vremea ninsoasă. Cât ţine fulgu, nici că mă intere de reverele dălbuite.
Aseară însă am renunţat fiindcă cerul senin nu e încurajator pentru asemenea fenomene meteo-capilare.
Medicul meu specialist mi-a recomandat să frânez brusc la volanul unei limuzine pentru păr gras spre obez.
Mecanismul e mai mult mecanic: frână violentă, mătreaţa – pe parbriz!
De dimineaţă caut o stradă mai uscată, negheţoasă, mai frânăcioasă.
http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/
De vreo 3 zile tot amân postarea unei discuții cu Petre Stoica. E un text adorabil. Povestea primei lui vizite la ”șantan”. Enchante, cu accent ascuțit, o transcriu, dar nu reușesc să i-o citesc pentru a primi girul. (Era să scriu Gyr-ul.)
Miercuri seara am vorbit cu el la telefon despre vizita la Jimbolia a unei echipe de filmare a lui Cărmăzan. Îl sunasem fiindcă nu îi răspundea la telefon lui Cornel Ungureanu. Nu e foarte încântat de vizită, dar îmi spune că va vorbi cu Cornel.
Tratamentul îl secătuiește. E obosit și are probleme de bioritm. Dimineața rezistă destul de greu, iar după ora 2 își face somnul de după amiază, până pe la 5. Între 6 și 10 seara, în formă maximă!
E destul de iritat și de ”partitura” de ziua lui, în 15. Vineri, 13, la prânz, masă la Muzeul Presei, cu invitați. Ar fi vrut să fie sărbătorit seara, la Apunake, spațiul lui de Românie interbelică de la Casa de Cultură. Așa că, vineri, pe o zăpadă strașnică, e aniversat în avanpremieră. Nu pot ajunge din cauza unor note netrecute în cataloage. Stabilim să vin duminică.
Așa că azi, pe la 11,30, am sunat la poarta Fundației Petre Stoica. De 2 ori. Țin în brațe o ediție bibliofilă din L’Aiglon, de Edmond Rostand.
La mulți ani!
Bârfim vreo oră emisiunea lui Tănase despre moartea suspectă a lui Labiș. De la accidentul sau crima de atunci ajungem la moartea lui Preda, la D.R. Popescu, Petru Popescu, și, din nou, la o moarte suspectă: cea a lui Titus Popovici.
Îl înregistrez, îl fotografiez și, în toiul ședinței foto ad hoc, apare Gabi Kaba. Primarul Jimboliei (la a treia legislatură!) a construit în oraș instituții și a invitat Jimbolia la dineurile culturale naționale. Și chiar mai mult.
Îl zorește pe Petre fiindcă l-a invitat la masă. Așa că iețim destul de rapid. În curte, admiră tricolorul național arborat și zice zâmbind subțire: ”Ce-mi place mie la mine e că am ajutat mult exprimarea naționalismului românesc în Jimbolia!”
În fața porții, Pedro se oprește o clipă și îi răspunde: ”Tata îmi spunea când eram mic: Uite, băiete, curcubeul e tricolorul nostru!”
Nu uitați să citiți astăzi pe http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/
“Am socotit că este cu neputinţă să duc la capăt greaua povară de a conduce Regatul şi să îmi îndeplinesc obligaţiile de Rege fără sprijinul femeii pe care o iubesc”. Aşa spune cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a veacului XX, rostită cu vocea gâtuită de emoţie de către regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii în momentul abdicării sale. În 10 decembrie 1936, atunci când a renunţat la tron, el lăsa cel mai mare al lumii un Imperiu, lăsa gloria şi măririle trecătoare ale celui mai respectat monarh pentru Iubire. Pentru a deveni Rege — în eternitate! — al unei inimi. WALLIS WARFIELD SIMPSON — femeia pe care o iubea cu o pasiune în faţa căreia nu contau nici nestematele Coroanei, nici somptuoasele palate ale Scoţiei ori chiar Buckingam, nici bogăţiile Indiei sau ale îndepărtatelor colonii — era o americancă obişnuită ce eşuase deja în două căsătorii. Destinul a vrut ca gestul ducelui de Windsor să nu rămână nerăsplătit şi, după căsătoria lor, în 1937, ei au fost poate cel mai fericit cuplu din lume! Istoria comunicării de masă nu menţionează data abdicării ca una importantă, dar de Ziua îndrăgostiţilor s-ar cădea să spunem că aceasta a fost prima declaraţie oficială de dragoste rostită la radio! * Spunem sau gândim aproape în fiece zi : îmi iubesc mama, îmi iubesc copilul, îmi iubesc soţul/soţia, îmi iubesc meseria, îmi iubesc ţara. Un singur verb, “a iubi”, şi, la fiecare propoziţie un alt sens al lui. Un handicap al limbilor moderne — după cum arăta Denis de Rougemont într-o carte celebră —, fiindcă limbile vechi aveau câte un cuvânt pentru fiecare dintre această relaţie a verbului “a iubi”. Grecii, de pildă, distingeau clar “iubirea amoroasă”, erotike, de iubirea părintească, naturală, adică psysike, sau de cea dintre prieteni — hetairike. În plus, ţineau la mare cinste ceea ce numeau “iubirea, afecţiunea ospeţiei”, xenike. * M-am gândit la toate aceste sensuri chiar joi, de Ziua Îndrăgostiţilor, când, între multe altele, reveneau ca un laitmotiv celebrele cuvinte biblice “Dacă dragoste nu e nimic nu e!”. Numai că celebrele cuvinte ale apostolului Pavel nu se referă la iubirea erotică, la dragostea trupească, ci la dragostea creştină faţă de aproape, pe care grecii o numeau agape. De altfel, creştinii nici nu au cum să se refere la eros decât cu infinite precauţii, de vreme ce atracţia sexuală era considerată un păcat. La fel cum — desigur în alt sens — este păcat să foloseşti anumite cuvinte fără a le cunoaşte adevăratul sens. * Şi am să mai invoc un exemplu din acelaşi “domeniu”, anume sintagma “iubire platonică”. Majoritatea iubăreților traduc această expresie prin “iubire spirituală, în absenţa actului sexual”. Sensul este mult mai complex şi este explicat în dialogul Banchetul. Acolo se povesteşte că, în timpuri imemoriale, exista o rasă de giganţi care aveau forma sferei şi erau androgini — adică deopotrivă bărbat şi femeie. Fiindcă s-au răzvrătit împotriva zeilor, Zeus i-a despicat, i-a despărţit în două, în fiinţe bărbat şi fiinţe femeie. Prin iubire, spune Platon, omul îşi aduce aminte că a fost cândva androgin şi tot prin iubire el tânjeşte la acea condiţie primordială. De fapt, iubirea e o amintire şi o tânjire după Cel sau Cea cu care am fost, cândva, pereche. (Articol publicat în ”Ziua de Vest”, în martie 2003)
Am răspuns unei anchete inițiate de revista Timpolis cu privire la o inițiativă legislativă ce propune
1. Moartea handbalistului român a lăsat televiziunilor şi presei scrise o gumă de mestecat 3-4 zile. Între idolatrie deşănţată şi show funerar.
2. Întrebarea de ce nu a auzit opinia publică de cât de mare e Marian Cozma ca jucător.
3. Întrebarea dacă şi românii ar fi reacţionat asemenea ungurilor.
4. Întrebarea în cât timp ar fi fost găsiţi suspecţii în România şi în cât timp ar fi fost eliberaţi.
5. Întrebarea de ce un român mort înseamnă brusc mult mai mult decât un român viu sau unul pe moarte.
6. Întrebarea ce va mai inventa presa când va muri un nume de legendă al sportului românesc.
7. Întrebarea de ce nu au învăţat nimic românii din reacţiile italienilor şi, acum, instigă opinia publică nu împotriva infractorilor, ci a ţiganilor ca grup etnic.