Sunt un sclav alb.
Alb logului alb.
Un Vasile Porojan cântând blues, pe tastatura-țambal,
într-un imobil de pe strada Alecsandri.
Alex Andrii Popa.
Adevărul de azi e că vroiam să rescriu mai pe scurt
Coliba unchiului Tom.
A unghiului Atom.
A junghiului hematom.
But I can’t:
Nem tudom.

Cu o săptămână întârziere citesc, în ”România literară”, mărturia lui Liiceanu despre dosarul său de urmărire informativă. De fapt cele 3 dosare!
Despre cum Walter Biemel, tutore al tânărului Liiceanu la bursa de atunci în RFG, era considerat de Securitate ”membru prezumat al contraspionajului german”. Nu pot să nu zâmbesc: eminentul discipol al lui Heidegger a vernisat expoziția lui Silviu Oravitzan în 1996, la Timișoara, la, pe atunci, Secția de artă a Muzeului Banatului.
Dar nu despre absurdul tragic al epocii vreau să scriu aici astăzi. Ci de răzbunarea lui Heidegger. Fiindcă o examinare mai atentă a cuvintelor-cheie din vocabularul Securității o așază chiar în afara legii celei de-atunci.
Să luăm, de pildă, ”conspirare” sau ”nume conspirativ”.
Etimologic, ”a conspira” înseamna a respira împreună.
Umorul involuntar al înțelesului acestui verb este că el înseamna ”a unelti”, ”a complota”. Iar Dictionarul de neologisme din vremea… Securității traducea cuvântul conspirativ prin ”illegal”, ”clandestin”. Ceea ce este cel puțin ciudat.
Împotriva cui complota Securitatea, când dădea nume conspirative?
Cât de legale erau casele conspirative unde securiștii se întâlneau cu rețelele de informatori dacă dicționarul zicea despre ”conspirativ” că însemna ilegal?
Iar dacă turnatorii care semnau angajament la Securitate jurau să păstreze secretul absolut al acestei relații, chiar față de de cei foarte apropiați, nu cumva Securitatea a fost o asociație secretă, deci interzisă?
Fiindcă organizațiile secrete erau interzise și atunci și sunt și acum!
Iată cel puțin 3 întrebări la care mi pare că nu ar fi de prisos să mai medităm.

Băi Presă, ia nu mai lua matale în şpiţ Justiţia română!
Ce tot o scotoceşti la prohab, gingii şi, în ultima vreme, la sutiene?
Ce dacă Justiţia şi-a făcut site nou, www. eliberarea_pe_glau. com?! Parcă alţii nu plimbă bolnavii în glaucomă de la spital la cimitir cam fără viaţă?
Ce tot o ții cu madam Turcu, Pivniceru sau Bărbulescu?
Ia mai lasă-le pe madamele judecătoare în pace!
De un’ să știe cofetarii de la circulație că madama aia de-o faceți mangă peste volan era fix judecătoarea Turcu?! Ăia, mai proşti, să ia după meclă, nu o crede și uite că e chiar Madam Turcu!
Ei, știi de ce? La noi nu e ca la Europa, bre! Ale noastre seamănă ca lacrima cu actrițele din telenovele.
Așa că bagă și matale, dragă Presă, vreun compliment! Cum că, madam Bărbulescu, de la prezidiu, e leit aia din 101 Dalmaţieni, Cruella de Ville! (Preferata mea când eram mic, pe când credeam că dalmaţieni e câinii de miliţieni!)
Că-i vine mănușă rolu de soacră vitregă etc.!
Că Madam Mona Pivniceru ne-a lăsat decorat ecranu ca de Paște cu ruju ei plus o delicioasă confuzie între un ”proiect chilot” și un ”proiect pilot”.
Măi români, după telenovela Elodia, judecătoarele din Patria lui Cioacă au tot mai mare căutare!

Cel mai celebru orfan de mătuşă al României, d. Adrian Năstase, a cerut astăzi Parlamentului să i se trimită în Justiţie dosarele.
Ca şi alcoolemia, cutremurele sau uraganele, tupeul se poate şi el măsura.
E drept, nu cu atâta precizie.
Există însă cazuri când tupeul întrece orice măsură şi, în faţa lui, rămâi scurtcircuitat, buimăcit, fără grai.
Evreii au un cuvânt special pentru un asemenea tupeu: huțpah.
Pentru a-l explica, ei povestesc cazul unui tânăr.
Care, după ce şi-a ucis părinţii, a cerut clemenţă Tribunalului fiindcă este orfan.

Nu pot să mă bucur deloc pentru cele aproape 80 de procente din valurile Mării Negre retrocedate României la Haga! Dintr-un motiv cât se poate de simplu: românașii mei au vândut subsolul petrolifer rușilor de la OMV. Așa cum au vândut totul în beneficiul unora sau altora. Lacomi și eterni.
Parcă văd că o firmă de garsonieră va câștiga licitația de exploatare a gazului suflat ucrainienilor.
Fiindcă statul român are una dintre mâinile cele mai lipicioase din lume. Cu 7 degete la dreapta și 8-9 la stânga!

Cineva mi-a povestit zilele trecute o fabulă despre linguşeală. Cu un personaj care pare, azi, la capătul celălalt al linguşelii. Este vorba despre Mitică Dragomir. Pe când se afla la un turneu cu echipa Victoria Bucureşti în Malta, împreună cu celebrul general Nuţă, acesta din urmă îşi cumpărase o superbă pălărie cu boruri mari şi, Mitică Dragomir, din exces de zel, a considerat nimerit şi îşi imite şeful. Drept pentru care şi-a luat şi el una. Exact la fel ! Pe care generalul i-a aruncat-o de la înălţimea unei serpentine cu următoarele cuvinte : «Ţine minte, băiete, dacă vrei să reuşeşti în viaţă, să nu îţi iei niciodată pălărie ca a şefului tău ! » * Dacă mai e nevoie, am să sfârşesc cu o banalitate : linguşitul şi slugărnicia sunt unul dintre sporturile noastre naţionale. Curling, dacă se poate importa un sport rafinat. Ştiaţi asta, desigur, şi, dacă faceţi un mic efort de memorie, o să vă amintiţi de epoca nu de mult apusă când am participat cu toţii la „întrecerile” de atunci. Eu, dv., noi toţi. Prea puţini am scăpat. * Dacă pentru omul de rând a fost un blestem, o fatalitate, pentru noi – scriitorii, jurnaliştii, universitarii – a fost o prearuşinoasă dovadă de laşitate. Mergeţi în biblioteci şi răsfoiţi volumele omagiale dedicate de scriitori „Conducătorului iubit” şi Partidului. Veţi constanta cu stupoare că lipsesc destul de puţine nume importante. Veţi citi stupefiante creaţii ale unor personalităţi care acum sunt considerate repere ale moralităţii. * Poate că nu ar rău ca, în fiecare seară, pe postul naţional de televiziune să se citească cel puţin câte o strofă meşteşugită în linguşeli la adresa lui Ceauşescu dintr-un poet sau altul.. La o oră e maximă audienţă! Asta pentru două motive. Mai întâi, să nu uităm din ce infern am ieşit. Apoi pentru ca intelectualilor să li se facă ruşine de „arta linguşitului şi a slugărniciei” şi să nu se mai prostitueze în faţa stăpânilor politici ai momentului.

Azi, pe la 1, am trecut pe lângă o flegmă-oglindă.
Reflecta agale, asemenea unui gălbenuş răspopit, deasupra unui demisol din asfalt.
Îmi imaginez că se uita la timişoreni, la trafic, la rudele mai îndepărtate şi nobile, cum ar fi norii.
Nu vorbea, fiindcă era supărată pe lume,
nu râdea probabil din cauza unei penitenciare danturi.
Ofta mereu însă
asemenea unei mame de licean ce trece Mississippi cu Bacul.
Am intrat aşadar în oftate cu ea şi, din aproape-n departe,
am aflat că, din cauza crizei,
gravitaţia e în scădere şi că nu mai are nicio atracţie.

PS De la “imediat” – imediateţe, de la “curând” – curândeţe!

La aşezarea într-un volum a poeziilor lui Mono, am scris acest text pe care îl republic aici pentru cei ce nu au găsit Eu însumi, la Cartea Românească.

Proaspătă de parcă s-ar fi odihnit într-un in follio dintr-un congelator liric, orgolioasă, revoltată, ingenuă, sentimentală cu zgârcenie în filigran, autentică până în adâncul prepoziţiilor fragede, poezia de acum/atunci a lui Ion Monoran mi se pare că stă în cea mai frumoasă carte a sa. Nu ştiu dacă va fi fiind şi prima în ordinea valorii cărţilor sale, dar asta poate conta mai puţin câtă vreme am folosit adjectivul “frumoasă”, chiar şi în titlu, tocmai pentru a-i da o aşezare dincolo de ierbarul pedant şi farmaceutic al ierarhiilor literare. Drept pentru care mai adaug imediat la fişa reperelor necesare ale acestui volum, repet, minunat : o poezie limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare. Ultimul cuvânt, cu majusculă. Înaintescriitoare deci nu neapărat fiindcă întâietatea stilistică faţă de generaţia sa ar fi, prin ea însăşi, o virtute, ci, mai ales fiindcă reaşeza, la vremea anilor aceea, Fereastra prin care poetul se credea îndrituit să (nu) privească realitatea. Iar dacă ar fi să inventariem cam ce vedea poezia românească din anii aceia, am fi surprinşi să constatăm că ochiul ei nu transmitea Aproape Nimic de dinafară. (Excepţiile, deşi puţine, sunt notabile şi pot fi regăsite mai ales în rândul prietenilor noştri de-atunci din Aktionsgruppe.) Că nu vroia, că nu putea, că nu ştia, asta e o poveste epică destinată să rămână mai degrabă undeva prin subconştientul specialiştilor în nas, gât, urechi, gură, buze ai/ale literaturii române. Ca text şi ca atitudine.
Rezultatul dezamăgitor al unui asemenea bilanţ al exerciţiului de vedere are însă avantajul de a pune în relief un tip de atitudine — identificată parţial cu antilirismul sau atitudinea contestatară —, ce a găsit în Ion Monoran unul dintre primii reprezentanţi. Însă acest vertij asumat în preajma realului nu este validat doar de împotrivire, aşa cum am crezut şi eu în primă instanţă. Referindu-se mereu şi obsesiv la propria viaţă, poezia lui Ion Monoran povesteşte despre cum Ea, viaţa lui, s-ar fi cuvenit să îi fi fost dată într-un alt timp. Sau într-un timp cu alte cuvinte. Fiindcă, dacă asculţi atent ce se petrece cu adevărat în poezia lui, descoperi o frică atavică nu în faţa degradării Realului, ci în faţa degradării cuvintelor. Lumea e aşa cum e fiindcă cuvintele ce o vorbesc au putrezit şi duhnesc. Poate că mi se pare mie, dar pariul lui Mono a fost să scrie cu acele cuvinte viu-trăitoare pentru a salva ceea ce poate fi înţeles. O formă de patetică asumare prin poezie: Înaintescriitor, apoi Iartrăitor.
Cât despre mine, citindu-i cartea, m-am aflam iarăşi aşezat, într-un instabil echilibru emoţional, undeva pe bordura umedă a anilor 70. În timp ce pe partea cealaltă a străzii, în nesfârşitul acum, absenţa se pregătea să fie, doar până la ultima pagină a citirii, un Semn.

fumatorii sunt nişte lumpenvicioşi ce ard
de dimineaţă în vii.
fumătorii descriu un viciu de peşte oriental
înotând către Nord.
fumătorii, când cântă, cântă mereu,
dar şi se completează cam indecis, cariatidic, apter.
fumătorii vor fi scuipaţi din gura Marelui Nefumător
fix sub cercurile olimpice!
între heroină şi vodcă, fumătorii se află la mijlocul
alburiu al unui deget pierdut în Maroc.
tocmai ei, cei ce întregesc după-amiaza unei singure decoraţii:
cea a Scrumului risipit.

de fapt, cine sunt eu să
mă bag în toată povestea asta cu fumători,
un fost visător fumător,
un biet patriot al insomniilor scurte?!

Când plouă, subsuoara are avantajul de a sta la uscat.