Ziua naţională a românilor are câteva incoveniente care mi se par îndeajuns de problematice. Primul dintre ele e că are o solemnitate şi o băţoşenie care mi-o face din start mai puţin prietenoasă. Mai toată lumea se simte obligată să spună lucruri banale despre mândria de a fi român, despre trecut, despre istorie, toate acestea într-o deja banalizată ignorare a lucrurilor întâmplate atunci. Într-un anume fel, ne asemănăm mult, de 1 Decembrie, cu francezii. Şi ei au aceleaşi reflexe de a-şi celebra 14 iulie cu faţa întoarsă spre trecut, şi Marseieza lor (scuzaţi grafia!) e un cântec la fel de războinic ca şi Deşteaptă-te, române! Iar din acest motiv, mă întreb — ca al doilea cusur al plasării Zilei Naţionale la 1 Decembrie — cum or sărbători maghiarii şi sârbii Ziua Naţională. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.
Un al treilea dezavantaj al datei este că, de ziua lui naţională, Românul e nevoit să cam stea în casă pe motiv de calendar. Cele două date anterioare — 10 mai şi 23 August — au fost momente calendaristice propice serbării câmpeneşti, ieşirii în natură. Acum, cenuşiul şi vremea de toamnă-iarnă de afară e aproape o stare de spirit. Ca să nu spun că o petrecere câmpenească specific românească nu se poate orgnaiza în această perioadă pentru simplul motiv că ne află în Postul Crăciunului. Şi ce sărbătoare naţională e aia la care nu se poate mânca şi bea pe cinstite. Sau, în termeni politici locali, ce sărbătoare e aia la care nu se distribuie electoratului mici, sarmale şi fripturi! Gratuit până şi la muştar!
In fine, deloc neglijabil în context internaţional e faptul că 1 decembrie este Ziua Mondială Împotriva Sida, ceea ce, vrem, nu vrem, ne plasează într-o relaţie nepotrivită, ca să mă exprim aşa.
P.S. Dintre toţi demnitarii postdecembrişti doar dl Andrei Pleşu poate spune că a avut o zi naţională, Domnia Sa fiind născut chiar într-o zi de 23 august!

Timișoara a învins din nou! Plasată pe primul loc al absenteismului la urne, a arătat că nu e proastă deloc.
Fiindcă uninominalul ăsta seamănă prea mult cu povestea rafinată a unui bețiv. Eternul Cetățean Turmentat.
Cu ocazia alegerilor pe listă, era ca și cum Cetățeanul Turmentat cerea de băut într-un restaurant și i se spunea că primește doar cu mâncare.
La așa-zisul uninominal, e întrebat ce vrea: vin, bere, coniac, vodcă?
Numai că el vrea o anume marcă de bere, de vin, de vodcă, de coniac. Poate că îi place vinul alb sau vinul roțu. Iar la
Pe care nu le găsește în meniul de vot.

Din ”Cotidianul” de weekend, aflăm că Organizația Mondială a Sănătății a dat liber la transplantul de organe de porc pentru om. Evident că fericitul eveniment s-a întâmplat după ce specialiștii au demonstrat că anumite organe ale porcului sunt compatibile cu cele umane. Deocamdată nu s-a vorbit nimic în mediile științifice despre compatibilitatea de caracter dintre om și porc, însă bănuiesc că asta se datorează și costurilor imense la transplantul de caracter și obraz (rât).
Anunțul însă repară o greșeală istorică în ceea ce privește caracterul ofensator al cuvântului ”porc”.
După cum se vede specialiștii OMS nu au auzit de încercarea de reabilitare a suinului ratată de Adrian Păunescu în 1990, când a spus în direct: ”Sunt un porc!”
În fine, bine că s-a rezolvat și o chestiune incorectă politic.
Apropo, oare cum li se va spune porcilor care vor candida la alegeri?
La alegerile pentru postul de donator, ce-ați crezut!

Cu o zi, două înaintea alegerilor, mă pregătesc sa gândesc.
Fac genuflexiuni cu emisfera stângă spre ecuatorul Raţional unde stă, la picnic, Descartes. Surpriză, exclam: alături, maneleşte din acordeon chiar tiroida judecăţilor mele cu sictirul sculat.
Aşadar, pe jumătate creier, pe jumătate muciflegme, sunt ca lupul, tigrul, ghepardul. Care întreaba cu scobitoarea de argint parfumat între dinţi: Eu pe cine alerg?
E supraofertă de ca-candidaţi, la pachet cu apostoli, maici şi îngeri în garanţie fix până la 1 decembrie. Când se întâmplă să fie Ziua de Luptă Anti-Sida.
Deci, Ţociu şi Palade sau Stela şi Arşinel?
Cred că, legislatura asta, merg la binominal cu Stela şi Arşinel.

Caut bibliotecă. Mobilă de bibliotecă.
O caut prin magazine, showroom-uri, depozite, hangare, stadioane, platforme marine.
Aş vrea să pun acolo, în mobila numită aşa, hrana preferată a unor acarieni livreşti care nu consumă hârtie cu gust MacDonald’s din principiu. Le place numai scriitură fină de nobelişti. Sau candidaţi la acest premiu, totuşi, comunistok.
Găsesc sute de modele cu acest pseudonim silvic şi înţeleg că în bibliotecă se aşază nu cărţi, ci mai ales chestii. 30 de cărţi şi diverse.
Nici telefonul nu mai e ce a fost, nici aparatul foto, nici viaţa în general.
Mă gândesc tot mai mult la o conservă de fasole cu display pe care se pot vedea filme etno cu porcii pentru costiţă.

Din Bacovia ştiam 4-5 versuri pe de rost încă din clasa a 8-a. Ele sună cam aşa:
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie –
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă…
Nu beam, nu fumam, nu eram nici un pic melancolic.
Aveam un singur viciu pe care l-am depistat destul de târziu.
Îmi făceam perfuzii cu filme vizavi, la cinematograful orăşenesc. De care devenisem dependent nu pe bază de katharsis, emoţiune, ci din cauza mirosului de motorină cu care se îmbălsămau, la o săptămână, podelele.
Marţi sau miercuri, nu mai ştiu când.
Fiindcă am citit destul de multă poezie fictivă, aş putea scrie doar un final de poezie despre un cinematograf cu podele octanice, după ce fimul se termină şi urmele spectatorilor lucesc asemenea unor foetuşi albaştri:
“Undeva, lângă parc, cred că te-a aşteptat un mongolfier
Fiindcă urmele tale au ars mocnit, parfumat,
sub ploaia ce se se ridica, amnezic, la cer.”

Astăzi, Profesorul Eugen Todoran ar fi împlinit 90 de ani. Dacă, în 1997 nu s-ar fi stins brusc, în fața casei lui de pe Loga nr. 5.
Eminent eminescolog, emul al lui Balaga, primul rector al Universității de Vest după 1989 a știut să pună sămânță peste tot unde a fost. Cred că studenții nici nu știu cine a fost numele frontispiciul Bibliotecii Universitare din Timișoara.
Pe mine, Dom Profesor m-a făcut om atunci când, în ianuarie 1990, m-a adus la Universitate și mi-a dat să predau cursurile lui. Iar apoi a înființat Jurnalistica împreună cu Peter Gross.
Îi fusesem aproape din anul II, când mi-a dat un 9 la examen și a decis să fac o lucrare despre Eminescu pentru un colocviu de la Cluj. L-am cunoscut,tot în 77, pe Radu, fiul lui, de care m-a legat o prietenie lungă. În 85, Radu a făcut un cancer și a plecat la Aachen. (Îți aduci aminte, dragul meu Șerban, de râsul nostru isteric de-atunci?) S-o fi vindecat probabil, dar nu îndeajuns, fiindcă în 2004 a murit totuși, cum ar veni. Sub ochii mei, ai lui Moni și ai lui Horică. Cei mai apropiați lui.
Acum 2 nopți am avut un vis ciudat. Se făcea că eram undeva, cu Moni Drăgan și alți prieteni ai lui Radu Todoran, la o masă. Un bărbat susținea că e Profesorul Todoran. Semăna leit cu Radu,iar barba îi era neagră-neagră. ”Dacă sunteți Profesorul Todoran, vă rog să îmi spuneți ce am spus la un seminar din anul cutare”, l-am interogat eu, intrigat de uluitoarea asemănare cu Radu.
”Bine, bine, a spus persoana aceea din vis. Mă predau, sunt Radu și nu am murit.”