Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

februarie 1957, Argoticele, volumul lui de debut

Moto: Aud nenăscuţii câini cum îi latră pe nou-născuţii polițiști comunitari

Dacă nu ar fi murit în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi fost astăzi Poetul trecut de 75 de ani şi nu un nume pe o etichetă de vodcă. Asta e, astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la PD-L şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.
Tot într-un decembrie, în iarna lui 1982, pe 11, Nichita publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care extrag următorul pasaj, deopotrivă pentru alcoolicii anonimi şi celebri:
„De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?
Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se înbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului?”.
De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai fracturase piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun a lui 82, — instigat de Călin Ţunea şi Luminiţa Samfirescu, cu care locuiam în gazdă — l-am sunat să îi spun că tocmai se vedea cum vorbeşte pe Novi Sad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase Marele Premiu. Atunci el a spus, în proză, “Stai puţin” şi m-a rugat aşa: „las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse, băuse şi auzise în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.
Cu Dora stătea temporar, cum stă vodca într-un pahar.

Câinele andaluz e un film de Luis Bunuel (plus Salvador Dali) din perioada Mutu a cinematografului.
Nimic nu coagulează vreun sens nici măcar preţ de 10 secunde. Cam cum au fost pasele steliştilor din meciul cu Fiorentina.
Dicteul automat – care, la un fost club militar, poate fi dicteu foc cu foc – e suveran, asemenea iraţionalului unui vis.
Aşa că, după ce ora şi jumătate de vis UEFA până la linia de fund a absurdului, am adormit şi m-am visat într-o echipă de polo antrenată în ploaie.
Oare dacă Gigi Becali ar fi antrenor al revistei “Orizont”, s-ar visa copil Păstorel?

O voce mi-a șoptit să pronostichez venirea lui Ponta la Externe, a lui Diaconescu la Justiție și a lui Sîrbu la Agricultură. Dan Voiculescu? Ministru delegat la Lotopronosport.

Așa cum în parcările de MacDonald’s caii putere ai limuzinelor au grohăitul de porc îngrășat cu chipsuri de ghindă, recenta alianță dintre PD-L și PSD seamănă cu un pârț de sub șpagatul unei balerine sovietice.

Mai încape, înainte de sărbători, peste gura partidelor un surâs virgin ca bumbacul?
Umezit de saliva propriilor glande.
Acoperit cu plapumi de buze.
Mai strălucitor decât petrolul adormit în subsolul unei case igrasioase din Dubaiul de Jos.
Întreb asta fiindcă moliile slabe, cele 7 molii slabe și oarbe, de la un cămin de bătrâni electori se așază seara de seară peste gurile câștigătorilor din alegeri și lasă un găinaț de ouă cu gălbenuș roșu aprins.
Peste ecranul.

Timișorenii știu că joi seara, după 6, a fost vernisată la Palatul Baroc o minunată expoziție Silviu Oravitzan. De ce spun ”minunată”? Fiindcă nu se putea altfel. Și fiindcă știu că cei peste 400 de ochi au clipit chiar așa.
Nimeni însă nu a știut că președintele CJ Timiș vroia să îi facă artistului o surpriză de proporții. Spera să îl convingă să vină la vernisaj pe Patriarhul Daniel, care urma să ajungă la aeroportul timișorean, la 18,15, în drum spre Arad. Așa că d. Constantin Ostaficiuc m-a sunat să amân discret ora vernisajului și, evident, să păstrez toată discreția. Singura persoană care știa de proiect era șeful circulației municipale, d. Florin Bolbos, cu care am stabilit traseul cel mai scurt spre Muzeu.
Din păcate avionul a întârziat prea mult pentru ca Prea Fericitul Daniel să se poată abate de la program.
În pofida acestei amânate și nu ratate întâlniri, am să vă spun un al doilea secret: Silviu Oravitzan i-a fost profesor de desen actualului Patriarh al României!

Ştiţi ce îmi place mie la Nicoale? Că românii au scăpat de Nicolae al lor fix în luna decembrie. Fiindcă, orice am face, cel mai celebru Nicolae al istoriei noastre tot Ceauşescu rămâne. La bază cizmar, el nu a obişnuit deloc să pună câte ceva în cizmuliţele noastre, ci a tot luat. Nicolae a luat mai întâi din programele TV, apoi din papică, pe nesimţite marfa din magazine, benzina din rezervoare, caldurica din case, soţul soţiei (şi invers) la repartiţii.
Nicolae a luat chiar şi viaţa celor ce încercau frontiera etc. etc. Scuzaţi, a mai dat şi omu’ cu generozitate câte ceva, cum ar fi decreţei sau câte o septicemie pentru avorturile mai neinspirate. Şi totuşi, Nea Nicu a fost adulat, venerat, ba chiar semizeificat. Adrian Păunescu a facut din Nicolae o muză a creaţiei sale. De fapt, un muz.
Patria era cabinetul de lucru al Tovaraşului Nicolae Ceusescu. Poate nu vă vine să credeţi, dar Nicoale al nostru a fost şi marinar: „Mândra-i corabia, meşter cârmaciul”, scria acelaşi Păunescu.
Dar ceva s-a întâmplat în decembrie 1989 cand bătrâneii Ceauşescu Nicolae şi Elena au văzut câtă bază se putea pune pe volume omagiale, pe tonele de adjective linguşitoare, pe manifestările de profundă mândrie patriotică.
În loc de “sentimente înălţătoare”, au avut parte de nişte “sentimente încălţătoare”, după cum impunea şi meseria. Sau, încă mai precis, de nişte vajnice “sentimente înălţătoare la cer”. Iar apoi, pentru câteva luni, românii au scris “nicolae ceauşescu”, “Odiosul şi Sinistra lui soţie”, dictatorul. (Gen. Chiţac, atunci când a trebuit să anunţe la TVR Liberă că “Dictatorul a fost prins”, a spus cu o limba coclită de spaimă “Obiectivul a fost prins”!)
Daca nu mă înşel, numele Nicolae are cele mai multe hipocoristice, adică nume de alint: Nicu, Nicki şi Lae.

De alegerile mononominale, pesediştii s-au pogorât iarăşi din jeepuri şi au intrat în sălile fostelor cinematografe săteşti, acolo unde motorina de pe podele ascunde încă stângaci mirosul de venă cavă a ţăranilor cooperativizaţi postmortem.
Iar pe varul pereţilor se citeşte, din orice poziţie, Mosfilm.
FruMosfilm, cu mulţi actori din perioada aceea care, în acte, apare moartă în cocină.
Însă televizorul arată că nu e tocmai murită, mai ales atunci când le vedem fizionomia de aproape.
Desigur, rafinamentele şi progresul faţă de obsedantescul deceniu se observă cu acelaşi ochi liber. Şi am să vă dau un singur exemplu : pielea din viţel de Mongolia din scurtele securiştilor e acum în retragere (sic!) peste canapele sau scaunele de limuzină.
Dar nu alegerea unui Joană din localităţile discrete ale României – unde creşte încă pepenele-floare de colţ – este evenimentul politic al stagiunii, ci chiar duhoarea de FSN ce se simte din chiloții negocierilor.
Păi, Dom Băsescu, dacă o să vă lăsați partidul să se altoiască la scoarța hrebenciucă cu mugur pensionar iliescian, mai bine ne-ați fi lăsat acas de alegeri.