Dacă nașul mondial Mircea Băsescu are deja în agendă un botez în 12 iunie a.c., în debutul Campionatului Mondial de Fotbal din Brazilia, îi recomand un singur prenume: Din Brazilia.
Poate că prenumele vi se pare ciudat, dar sunt sigur că numele întreg o să vă umple de admirație: Bercea Mondialul din Brazilia.
De după 89 încoace, o țin ca prostu’ că sunt de dreapta.
De ce?
Fiindcă, în țara mea, „stânga” nu există!
Sub numele PSD de acum există un amestec difuz de interese financiare, de criminali cu cimitire de cadavre în beciurile viloacelor dumnealor, cu inverși colecționari de artă în cinci-șase case, cu socri de premier sîrbi ultralatifundiari, cu mazăre-diamante în loc de nisip pe plajele litoralului.
Așadar, unde sunt pesediștii de stânga ce au avut în portofel golul din portofel din a doua jumătate a lunii?
Unde sunt stângoii ce stau cu chirie la stat, cu rate sau cu CAR pentru a trece cu demnitate masa de Paște-Crăciun?
Nu sunt!
Dumnealor, foetușii post-mortem ai lui Che Guevara, sunt de stânga doar cât trebe să țină Statu în funcție. Fiindcă averile lor au fost făcute cu Statu.
Au furat țara asta cu privatizări de miliarde de dolari din care și-au cimentat imunitatea, ipocrizia, obrazul gros și cinismul.
Dar, mai ales, FRICA.
Fiindcă noi, proletarii și proletarii intelectuali, am primit după 1989 încoace o neliniște cu care orice partid de stânga ar fi luptat pe viață și moarte: frica zilei de mâine. Sărăcia, nesiguranța, cocleala improvizației de fiecare zi pentru un proiect pe un termen extrem de lung: demnitatea mesei de prânz.
Așadar, poate că ar fi mai bine să ne gândim la un adevărat partid de stânga decât la o dreaptă unită.
Fiindcă: unită în ce?
Nu cred deloc că li se poate imputa alegătorilor prezența slabă la vot! Mai întâi, fiindcă absența de la vot exprimă o atitudine.
Iar dacă eu, de pildă, mi-am exprimat o atitudine prin absența de la referendumul de suspendare a lui Traian Băsescu, nu înțeleg de ce, acum, aceeași atitudine nu ar fi la fel de valabilă.
Un cetățean nu votează din obligație, ci din convingere. Nu votează împotriva cuiva — a PSD-ului, de pildă –, ci pentru ceva, cineva. Așadar, oamenii nu au ieșit la vot fiindcă nu au primit niciun mesaj consistent. Mă refer aici la electoratul dreptei care, în plus, a fost total turmentat: simpatizanții liberali l-au avut, la ofertă, pe Mircea Diaconu, recent martirizat și cu avantajul de a fi antibăsist feroce; băsiștii s-au văzut trezit udrea-iști, ceea ce, să recunoaștem, nu e deloc același lucru cu a fi băsist. Una peste alta însă, dacă adunăm voturile pentru PDL și PMP, obținem un onorabil 20 de sută. La fel, liberalii obținut un scor aproape de 20 la sută dacă adunăm 4-5 procente din voturile obținute de Mircea Diaconu.
PSD-ul părea să fi obținut un scor excelent aseară, undeva la 43 de procente, dar dimineața i-a retezat lui Ponta mai toate speranțele: 37 % nu este un scor de bun augur pentru prezidențiale. Așadar, nu prea putem vorbi despre surprize, ci, mai degrabă, despre clasări sub așteptări.
Singura surpriză mi se pare scorul lui Mircea Diaconu, un produs electoral ce pune laolaltă imaginea sa de actor, campania Antenei 3 și, mai ales, neîncrederea tot mai accentuată a opiniei publice în partide. Cred că înțelegerea acestui fenomen l-a îndemnat și pe Iohannis să demisioneze din funcția de vicepreședinte PNL pentru a se poziționa mult mai bine în poziția de candidat independent la prezidențiale. Unde va fi preferatul Ardealului și al marilor orașe! Revenind la buimăceala Dreptei, cred că primul lucru care ar trebui făcut este să se renunțe la identificarea partidelor democratice sub sigla unei așa-zise Drepte. Mai întâi, fiindcă Dreapta este un cuvânt și neînțeles de electorat, și cu o ereditate destul de confuză, ce poate fi ușor manipulat de Stânga. Apoi fiindcă Dreapta nu acoperă ceea ce ar fi o asemenea posibilă alianță.
Asta în ceea ce privește perecepția simbolică.
În ceea ce privește morala acestor alegeri, pentru mine este foarte clar că prezența în prim-plan a Elenei Udrea la PMP va fi de rău augur pentru votanții lui Traian Băsescu. Problema PMP-ului nu a fost că PMP ar fi perceput ca partidul lui Traian Băsescu, ci că este perceput ca fiind partidul Elenei Udrea. Poate că Traian Băsescu se gândește să devină liderul PMP, dar a nu transmite acest mesaj e un semn că proiectul său se referă mai degrabă la candidatura la prezidențiale a Doamnei Udrea. Or, un asemenea gest, în opinia mea, ar consemna ieșirea definitivă din politică a lui Băsescu. Fiindcă alternativa sa e foarte simplă: ori câștigător în politică, ori cu Udrea în prim-plan! După cum o reapropiere a lui Traian Băsescu de PDL este poate încă mai importantă decât coagularea dreptei, dintr-un motiv cât se poate de banal: e nevoie de infrastructura pedelistă din teritoriu, acolo unde partiduțele noi nu prea există în teritoriu, iar strategiile pe termen mediu (24 de ore) au aroma cafelei din cafenele.
Așadar, nu a fost chiar atât de rău cum părea aseară, dar mă sperie gândul că ar nevoie de un dezastru tip Pearl Harbour pentru a se coaliza cu cei care acum stau buimaci lângă poneii de plastilină ai propriilor statui ecvestre!
Comentând rezultatele alegerilor europene și felul în care liderii se declară satisfăcuți, prietenul meu Dan Lazea mi-a povestit cum a redat Radio Erevan rezultatul unei curse directe de atletism doar dintre un american și un sovietic.
Fiindcă americanul câștigase, Radio Erevan a anunțat așa:
Cursa de atletism de ieri a însemnat un dezastruos rezultat pentru SUA, care s-au calificat pe un rușinos penultim loc, în timp ce atletul URSS s-a clasat pe un glorios loc doi.
Din fudulie, paznicii de harem obișnuau la desert numai prăjitură cu eunucă.
100 de ani de destin exemplar al lui Corneliu Coposu nu spun prea mult românilor. De fapt, nu spun nimic!
Așa că aș avea rugămintea să nu prea vorbim despre un destin exemplar, despre sacrificiu, despre tăria de a nu renunța la ideea lui politică.
Într-o țară în care politicienii trec de la un partid la altul cu „eleganța” unui schior, să vorbești despre Corneliu Coposu e ca și cum îți imaginezi că un bec luminează doar pentru cei care au credința fermă a unui ideal neclintit.
Ce ne-ar putea învăța acest mare patriot care și-a pus viața în joc pentru a nu abdica de la niște principii?
Nimic! Zero! Cenușă! Carbid ars!
Tot ceea ce a ouat țara mea după 1989 în materie de primar reflex al adaptării a fost un pui pe jumătate cameleon, pe jumătate varan.
Pe jumătate adaptat la orice, pe jumătate capabil să ucidă, ia, confiște, înghită orice.
Școala vieții nu a oferit nimic adolescenților în sensul mândriei de a crede în ceva, de a avea principii.
Dimpotrivă! Toată pedagogia eficientă de la Viața de Zi cu Zi a arătat cum poți fi ceva, cineva, cum poți fi un portofel obez, un munte de grăsime imorală doar atunci când trădezi. Când spui, cu o găleată de salivă prefăcută în gură, că te alături unei minciuni, unei ticăloșii ordinare, unui nonsens ontologic.
Iată de ce cred că ziua de azi nu are absolut nicio semnificație pentru români.
Ci doar pentru niște pierzători, fraieri, minunați rari concetățeni care au prostul obicei de a se refugia în destinul unui Om Minunat!
Atunci când simt că înnebunesc sub ultravioletele vieții noastre a dracului de adaptate la ziua de mâîne.
Căsăpirea lui Brâncuşi nu a încetat în anii 50, atunci când tractorul a încercat să scoată din rădăcini Coloana fără sfârşit.
La finele clasei a XII-a, sfertodocţii cu diplomă la FF aşază pe “sonete” imagini cu relativ aceeaşi lucrare, din care lipseşte ultima parte, fix cea care deschide spre nesfârşit. Dacă lucrarea lui Brâncuşi ar fi fost finită, poate că altfel ar fi fost şi numele ei. Fiindcă esenţa lucrării nu este aşezarea câtorva module, ci repetabilitatea modulelor la nesfârşit, după cum arată şi figura din vârf.
Să iei fragmente din coloană şi să le aşezi în logoul campaniei pentru europene mi se pare nu doar nepotrivit, ci, mai ales, stupid şi inept.
Fiindcă acea coloană din cercul roşu nu îi aparţine marelui Constantin Brâncuşi, ci unuia neterminat, pe nume Costică Brâncu.
Ați auzit de Oscar Lemnaru?
Vă întreb fiindcă trebuie să știți că până și calamburul are un maestru incontestabil. Care se pare că a fost tocmai acest scriitor născut în 1907 și plecat în 17 mai 1968.
Un scriitor zgârcit la publicat și generos în vorbe de duh. Dintre care unele au făcut carieră literară:
Astfel, după ce Mircea Eliade s-a întors din India și a susținut o teză de doctorat despre Yoga, se spune că Oscar Lemnaru ar fi exclamat:
“Sper că Mircea Eliade nu ne-a hindus în eroare cu sanscrita lui”.
Dacă un asemenea calambur e explicabl ideologic, altele sunt mult mai lumești.
Astfel, dintre multe, am ales unul ce face un melanj aparte de machiavelism și erotică.
Legenda spune că, în timp ce stărea la Capșa, o domnișoară superbă, suplă și legănătoare ca o trestie și-ar fi făcut apariția, firește însoțită de un domn. La care priveliște, Oscar Lemnaru ar fi exclamat așa:
„Domnișoară, mijlocul dumneavoastră scuză toate scopurile”.
P.S. Apropo, de ce Machiavelli se scrie cu doi „l”, iar „machiavelism”, cu unul singur?
1. Dacă Doamna Scaun, distinsa soție a Domnului Scaun Plușat, anunță că va avea un mic Scaun,
2. Iar Doamna Scaun face politică și se află chiar în campanie electorală,
3. E foarte posibil să nu participăm la botez
4. Fiindcă, am mai văzut asta, micul Scaun a mai fost doar fericitul fruct al metabolismului.
Cum un bărbat poate deveni femeie, am văzut la Eurovision.
Invers, mai ales pentru familiile românești dezamăgite de faptul că barza le-a adus o fetiță, am o soluție în trei pași, uluitor de simplă.
1. Se aduce copilul acasă de la maternitate.
2. I se face o băiță obișnuită.
3. Se reflectează la participiul transsexual ce rezultă de-aici: și dacă este fetiță, și dacă este băiețel, bebelușul a fost ÎM-BĂIAT.