Când s-a născut, de fapt, Mircea Eliade? Câteva reamintiri necesare.

Posted on by

În fiecare martie, mă gândesc la Mircea Eliade. Și la data lui de naștere ce pare a fi când 9, când 13 martie. Un student de-al meu mi-a trimis o fotografie a modestului loc funerar al soților Eliade. Pe piatra funerară a lui Mircea Eliade scrie 9 martie. Ca și ziua în care Doamna Christinel a plecat alături de soțul ei.
Enciclopediile, cercetători importanți — Florin Țurcanu, printre ei — rețin ziua de 13 martie. În cazul biografului oficial al lui Mircea Eliade din România, Mircea Handoca, situația e mai nuanțată, fiindcă, după ce, în ediția din 1980 cărții sale Mircea Eliade. Contribuții biobibliografice, dădea data de 9 martie 1907, în stil nou, revine într-un articol din 2007 cu următoarele precizări de luat în luat în seamă și acum:
„Până în 1984, conform mărturiilor autorului toată lumea ştia: 9 martie 1907. Un important cercetător român, Constantin Popescu-Cadem, a descoperit mai multe documente despre viaţa lui Mircea Eliade, publicându-le şi comentându-le în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1, ianuarie-martie 1983. Este reprodus în primul rând actul de naştere nr. 1996 din 1 martie 1907, prin care se certifică naşterea viitorului scriitor la 28 februarie 1907 (stil vechi), ora 5 dimineaţa. < <Împricinatul>> confirmă această dată în Jurnal, vol. II, Editura Humanitas, 1991, p. 459, ed. a II-a, 2004, p. 473, versiunea americană, vol. IV, The University of Chicago Press, p. 88. […] În vara anului 2005 s-a tipărit volumul al III-lea din Dicţionarul General al Literaturii Române ,< > Mircea Eliade (p. 18-30) e redactată de acelaşi autor: Eugen Simion. Mă aşteptam ca eroarea să fie corectată. Zadarnică speranţă! Am publicat un amplu eseu: Despre un singur articol (Observatorul cultural, nr. 40, 1-7 decembrie 2005). Arătam — la început — că Eugen Simion este o personalitate proeminentă a criticii şi istoriei noastre literare din ultima jumătate de veac. Opera lui Mircea Eliade îi era familiară de multă vreme. Domnia-sa este autorul unui studiu despre literatura fantastică a lui Eliade, apărut în Luceafărul, în ianuarie 1976. În acelaşi an publică volumul al II-lea din Scriitorii români de azi, în care e inclus capitolul de sinteză Mircea Eliade, judicios întocmit, atât informativ, cât şi interpretativ. Monografia lui Eugen Simion, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii (1995), constituie un succes în exegeza eliadistă. Cu aceste precedente, cel mai îndreptăţit să scrie capitolul despre autorul romanului Maitreyi părea să fie Eugen Simion. Rezultatul nu a fost cel scontat, deoarece în acest capitol mişună greşelile şi inadvertenţele. Arătam în articolul din Observatorul cultural că semnalasem până atunci de cinci ori despre data naşterii scriitorului, conchizând: < >… Mea culpa! Cred că fostul Preşedinte al Academiei era suprasolicitat. Dar cei 11 cercetători care făceau parte din echipa sa de < > a Dicţionarului, de ce nu au vegheat, comunicându-i toate observaţiile critce? Să sperăm că acum… Nostimada e că, în aceeaşi revistă unde publicasem eu articolul (Observatorul cultural), peste câteva luni numai, un distins eliadist lua la rost pe autorul unei istorii literare că a îndrăznit să susţină că Eliade s-a născut la 13 martie 1907. Dar asta e data corectă! Ea corespunde celei de 28 februarie, stil vechi. Povestea nu s-a terminat aici. Editura Humanitas are salutarul obicei de a publica pe pagina a doua a fiecărui volum o succintă notă biografică despre autor. Conform primei ediţii a Memoriilor (1991), Mircea Eliade s-a născut la 28 februarie 1907; ediţia a II-a a aceleiaşi cărţi (1997) < >: 9 martie 1907; ediţia a III-a (2004) — probabil uluită — nu mai are tabel biografic. Ciudat e că ediţia a II-a a Jurnalului, tipărită în acelaşi an (2004) precizează: 28 februarie/9 martie 1907. Informaţia e falsă însă, căci diferenţa dintre calendarul iulian (stil vechi) şi cel gregorian (stil nou) e de 13 zile, nu de 9.“ (În preajma centenarului Eliade. Rectificări necesare, România literară, 2007, nr. 3)

(Articol apărut în revista „Orizont”, nr. 3, 2015)

Scrisoare deschisă Dlui Profesor dr. Victor Neumann, Managerul Muzeului de Artă Timișoara

Posted on by

Dragă Victor,
Am chibzuit îndelung înainte de a-ți adresa public aceste gânduri fiindcă este foarte posibil ca lumea care ne cunoaște pe amândoi să vadă în gestul meu o frustrare pricinuită de felul în care am fost dat afară de la conducerea Muzeului de Artă Timișoara în anul 2013.
Mărturisesc că încă resimt o asemenea frustrare, dar nu din pricina modului în care s-au făcut comisiile, s-au elaborat referatele sau, mai apoi, au fost inventate criteriile pentru ca Tu să ocupi postul. Reamintesc — pentru analele unei comice miniistorii a Infamiei —, că, pentru a te putea înscrie la concursul pentru ocuparea postului de manager al Muzeului de Artă, trebuia să fii absolvent de Istorie și, evident, conducător de doctorat. Nu însă despre tot acest spectacol prost este vorba acum. În fond, tu ți-ai plătit postul, cocoțat, cu gentuța, la 50 de grade C, pe scena din fața Muzeului alături de Crin Antonescu. Și, sincer să fiu, prețul mi se pare corect. La fel, consider nu doar că era firesc, ci sper și că am binemeritat să fiu dat afară de cei care au făcut praf ICR-ul, au mazilit Avocatul Poporului, ambasadorii și consulii eficienți, au cocoțat impostori ș.a. Era firesc să plec de acolo, fiindcă eu, în loc să îmi țin gura, am scris cam rău despre Ponta, Antonescu, Șova, Marga sau cine mai știe ce alte figuri dispărute, între timp, fie în ridicol, fie în alte anturaje mai puțin frecventabile.
Tocmai fiindcă mi s-au îndeplinit aproape toate profețiile politice, nu istoria plecării mele de la Muzeul de Artă mă determină să îți scriu acum, ci un gest incalificabil de-al tău ce îți pune sub semnul întrebării o îndelungată și apreciată activitate a ta de istoric: în volumul recent apărut sub egida Muzeului de Artă Timișoara, dedicat lui Ștefan Bertalan și coordonat de tine, faci din nou tabula rasa cu trecutul recent al instituției. Mai exact, arunci în uitare fix șapte ani și o mulțime de oameni competenți, inclusiv pe cei care au scris și acum!
Am scris, „din nou”, fiindcă ce altceva să cred atunci când expoziția dedicată lui Bertalan din 2012, la care a participat și artistul, e trecută sub o grea tăcere. Și cu o nefirească lipsă de grație din partea unui homo europaeus, așa cum te știam cu toții pe-aici. Am scris „din nou” fiindcă, înainte de toate, e incalificabil de nepoliticos, dragă Victor, pentru un savant ca tine, să ștergi, de pe pagina de internet a instituției, absolut toată activitatea Muzeului de Artă de înaintea „descălecatului” tău!
Drept pentru care, în aceeași paradigmă rolleriană a istoriei fardate, îți reamintesc și că, în 2015, ai găzduit exact aceeași expoziție Dali pe care eu am adus-o în 2007. În cazul meu, fără costuri ale instituției, în sponsorizarea regretatului Sergiu Știrbu, cândva apropiat ție. Măcar de dragul lui puteai să amintești că acel Dali a mai fost pe acolo!
Nu mai vreau să intru în amănunte cu așa-zisa premieră a expoziției de aerografii Rembrandt, de pildă, fiindcă știi foarte bine că aia, da aia, este o glumă muzeală față de gravurile Rembrandt din colecția Oprescu a Bibliotecii Academiei, pe care timișorenii le-au văzut înainte de 2015! Așadar, în numele unei vechi amiciții intelectuale, te rog să îți remediezi aceste fracturi ale istoriei factuale. Nu din perpectiva istoriei conceptuale, ci din perspectiva unei banale onestități istorice pe care o teoretizezi strălucit.

(Text apărut în revista “Orizont”, nr. 2, februarie 2016)

Să nu îi uităm, la Nașterea Pruncului Iisus, pe Cei trei crai de la Răsărit

Posted on by

Nu mai știu de unde sunt parte din rândurile de mai jos, transcrise de pe vechi fișe. Poate că dintr-o carte a lui Guénon. Nici nu are importanță prea mare.

Constat că, pentru românul obișnuit (cum o fi el, nu știu!), „crai” e o persoană cu succes la femei. De fapt, un crai — așa cum se vede și la cărți — este un rege, o rigă. Ciudat feminin.

Și mai observ că evangheliile sinoptice, adică Matei, Marcu și Luca (mulțumesc, Dle T.B.!) nu dau  prea multe informații despre craii de la Răsărit care vin în Bethleemul Iudeii pentru a i se închina pruncului Iisus. Doar în Evanghelia lui Matei sunt amintiți, iar numele lor — Melchior, Baltazar și Gaspar — le știm dintr-o evanghelie a bisericii armenești, unde aflăm că Melchior (Melkon) este regele Persiei, Gaspar este regele Indiei, iar Baltazar, regele Arabiei.

Toate pământurile știute a fi, pe atunci, locuite. Ecumenism curat, etimologic vorbind.

Cei trei regi-magi vin la ieslea cu Pruncul Divin călăuziți de o stea și îi aduc acestuia aur, smirnă și tămâie. Adică însemnele Regale și Sacerdotale (preoțești).

Interesant că Melchior înseamnă „regele aurului”, ceea ce nu are absolut nicio legătură cu aurul bancar, ci, totalmente, cu cel alchimic.

Nu în ultimul rând, vă trimit la o minunată cărțulie a lui Michel Tournier, Les Rois Mages, netradusă încă în românește, unde cele trei capituluțe se numesc așa: Gaspard de Méroé, Regele Negru Îndrăgostit, Balthazar, Regele Mag al imaginilor și Taor de Mangalore. Prinț al zahărului și Sfânt al sării.

Ultimul este cel mai interesant personaj fiindcă el nu apare în texte. Taor este, poate, metafora metanoiei ce preface copilul (sclav al dulcelui previzibil)  într-un înțelept al virtuțiilor Sării.

Bă, se schimbă scena politică/Băse schimbă scena politică

Posted on by

Recunosc, sunt un băsist nenorocit!

Spre deosebire de iliescienii, constantinescienii sau chiar  uberklausienii (mă scuzați pentru familiaritate!) de bon ton, eu mă afund în nămolul nimicniciei mele unde mă încăpățânez să observ că acest golan nici nu a omorât români la mineriade, nici nu a futut șansa de a învinge sistemul, nici nu tace asemenea unui langoș rece de aproape un an.

E tembel, are chestia asta enervantă cu Udrea, se uită cruciș, poate că e bețiv, poate că  are un frate corupt, dar, pentru mine, sigurul lucru clar e că, deocamdată, Băsescu e singurul politician care spune ceva cu cap și coadă și, mai ales, singurul care poate îngenunchia PSD-ul!

Atenție, nu pe rămășița de Ponta, ci PSD-ul!

Asta fiindcă lui Ponta îi face opoziție și PSD-ul, așa cum, de-a lungul ultimilor 15 ani, PSD-ul i-a băgat la borcan pe toți crocodilii gen Năstase Adrian. În lupta pentru putere.

Dar cel mai serios motiv pentru care eu cred în reîncarnarea lui Băsescu ține de  un criteriu sociologic: Iohannis va împlini, în curând, alături de noul PNL, un an de iluzii. Exact cât trebuie pentru a nu strica rânjetul unei victorii prin ricoșeu.

Atrag atenția și că mai mult de 30 de procente din votanții anti-Ponta sau, mai precis, anti-PSD nu se regăsesc în ceea ce face Opoziția de operetă. Moțiunea de cenzură a dovedit acest lucru fiindcă parlamentarii Puterii nu au simțit că peștele Puterii pute a mort, așa că au stat în băncile lor.

De ce?

Fiindcă umbra USL-ului reacționează la stimuli. La stimulul Băsescu. Iar acest stimul este întreținut de Antena3 nu doar din considerente voiculesciene — așa cum s-ar putea crede –, ci, mai ales, dintr-un calcul psihanalitic: atunci când ai un dușman comun, nimic nu te separă, ci doar te nuanțează. Or, în clipa în care Băsescu a reintrat pe scena politică — reinventat de Opoziția rahitică –, el a forțat și despărțirea simbolică dintre cei doi frați nefirești ai USL-ului. Încă regăsiți în spațiul simbolic al Antenei3, unde electoratul uselist se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat de la divorțul dintre Ponta și Antonescu. Iar această percepție a fost perpetuată, consolidată de faptul că Băsescu, în clipa în care a devenit fără identitate politică, a dat senzația că USL-ul are datoria morală față de electorat să fie viu și real.

Băsescu însă a simțit repede acest lucru.

Așa că, de azi, Băsescu a intrat nu doar în politică, ci, mai ales, în conștiința celor nesiguri și a celor nemulțumiți. Mai întâi. în conștiința parlamentarilor care iau în calcul foarte serios că partidul lui T.B. va obține cel puțin 10-12 procente. Apoi, în conștiința celor care, după ce au reușit să îl împedice pe Ponta să fie Președinte, au fost dezamăgiți total că el nu a fost răsturnat. Și nu în ultimul rând, în conștiința celor care s-au simțit trădați de noul PNL.

Unde dezamăgirea față de Opoziție este poate mai mare decât cea față de Băsescu.

Vom trăi și vom vedea câți parlamentari ai Mișcării Populare vom avea peste câteva luni…

Vin vremuri interesante.

Timișoara, capitală culturistă europeană?

Posted on by

Propunerea Asociației Timișoara, Capitală Culturală Europeană de a cere timișorenilor să sprijine candidatura Timișoarei la acest titlu prin 21 de flotări mă determină să cred că vom candida la titlul de oraș Capitală culturistă, nu culturală.

În plus, cred că valul entuziast de flotări din orașul florilor (orașul flotărilor) va discrimina femeile. Fiindcă, evident, bărbaților le este la îndemână să facă asemenea exerciții benefice candidaturilor de orice fel, dar femeilor cred că le va fi mai greu.

Și nu mă refer neapărat la doamnele cu o configurație mai generoasă a pieptului, ci la toate domnișoarele și doamnele.

Nu în ultimul rând, o asemenea propunere ce îmbină gimnastica și magia, pentru mine seamănă puțin și cu miruirea lui Dan Șova în Catedrala Mântuirii Politicienilor care este Casa Poporului.

iRealități TV

Posted on by

Zero Hoandră, un fel de Octavian Hoandră, părerește că Ponta și-a luat-o de la pactul de coabitare cu Băse.
Ce era să facă, bade Hoandrăule? Să se declare monarhist și să coopereze cu Principili Duda?
Sau să trimitiă legili Regelui Cioabă?:

Fresh, refresh are E-uri?

Posted on by

Există sâni vegetarieni?
Sigur că nu există. Și chiar ar fi păcat!
De ce întreb așa ceva taman acum, pe căldura asta?
Fiindcă tocmai am observat că Domnița Alexandra Păcuraru, Fresh-refresha de la Realitatea TV, are niște sâni cam aglomerați cu E-uri sub formă de silicoane.

Mai precis, este vorba de doi sâni, iar în „evanghelia” de astăzi a vieții adamice, coincidența a binevoit ca un domn să ne vorbească — fără niciun fel de aluzii la întrebarea mea — despre binefacerile pepenilor.

Sunt ușor confuz din cauza acestei descoperiri destul de tardive în morfologia grațioasă a fiicei unuia dintre acționarii postului Realitatea TV.
Mutatis mutandis — cum se spunea, acum vreo 2000 de ani, la Televiziunea Romană de pe vremea lui Nero –, să vorbești despre o viață săbătoasă și să ai sânii siliconați e ca și cum Patriarhul ar obișnui omletă cu costiță la micul-dejun din Vinerea Mare.

Sigur, dacă o fi așa.

Fiindcă, la urma urmei, poate că este vorba doar despre un banal refresh executat din photoshop.

 

Presa liberă? Sau „Presa: liberă trecere”?

Posted on by

E Ziua Internațională a Libertății Presei și rapoartele independente arată cu presa din România a fost mult prea „presată” la 25 de ani de la câștigarea libertății.  A avut un an astral, în 1992, care a fost „cel mai liber”, dacă libertatea are grade de comparație. Da, libertatea presei are grade de comparație fiindcă ea, libertatea, nu este definită doar de posibilitatea de publica ceva fără a fi împiedicat sau constrâns. Sau ești liber și a doua zi după ce ia publicat ceva împotriva Puterii.

Libertatea de exprimare e definită de o serie de criterii ce se referă la accesul la resurse (economice, informații oficiale), la felul în care sunt tratate în justiție derapajele (insulta, calomnia), la condiția jurnalistului în raport cu patronatul, la raporturile echitabile dintre posturile publice (așa-zisa presă de stat) și cele private. Și, dincolo de aceste criterii, la distanța ce separă modelul liberal (presa vinde orice  marfă ce se cumpără!) și cel al serviciului public ș.a.m.d.  Nu-mi plac citatele, dar nu pot să nu amintesc aici  cuvintele celebrului Joseph Pulitzer, cel care avea să finanţeze primul curs de jurnalistică în cadrul Universităţii Columbia din New York:

„Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exactă a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”.

Faine cuvinte, devenite tot mai accentuat vorbe pentru o presă tot mai carnasieră.

Dar, fiindcă tot am deschis robinetul abordărilor legendare, mă gândesc adesea la o observație a lui  Jean François Revel, din „Cunoașterea inutilă”, atunci când e de văzut felul în care libertatea presei, asemenea democrației, se redefinește mereu. Sau ar trebui:

„În perioadele de început ale presei a prevalat libertatea de expresie, pentru că ea forma miza luptei cu puterea vremii, ea reprezenta măsura emanciparii. În mod firesc, preocuparea dominantă a acelor perioade era posibilitatea de a publica, dreptul de a exprima o opinie, independent de valoarea ei. Atât de mult a dominat spiritele această dispută, încât ea a alimentat o confuzie. Confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoşilor şi nebunilor) şi meseria de a informa (care își are propriile constrângeri)”.

Grea misie, greu de făcut, dar un singur lucru e singur: fără libertatea presei, chiar așa tembelă, chioară și șchioapă, lumea liberă ar fi în primejdie de moarte!

 

Nichita nu e „Gigi l’amoroso”, chiar dacă îl cheamă Gheorghe

Posted on by

Vă mai amintiți, ăștia mai „vechi”, de melodia „Gigi l’ amoroso”, cântată de Dalida prin anii 70?

În ciuda faptului că pe edilul Iașilor îl cheamă și pe dumnealui Gigi, în ciuda faptului că presa o tot ține cu amanta sa ce pare a-i fi sucit mințile, eu nu cred o iotă din povestea asta în care edilul apare mai degrabă onorabil decât șifonat.

Nu cred că Nichita a folosit poliția pentru a-și urmări amanta fiindcă era/este gelos. Să îl suspicionezi pe un ipochimen ca Nichita de gelozie e ca și cum ai bănui că Podul Michelangelo din Timișoara are dureri de picioare.

Crocodilii — de fapt varanii asemenea lui Nichita — nu au iubite, prieteni, sentimente. Ei au valeți, slugi, obiecte cu CNP. Asupra cărora consideră că au drept de viață și de moarte. Asta nu din capriciu, ci dintr-o absolută necesitate de mafiot: Dra Samson știe lucruri periculoase, mortale despre Dl Primar. Așa că, din precauție și spaimă, Iuby trebuie controlată la sânge. Și, totodată, amenințată, ca să știe ce i se va întâmpla în caz contrar.

Numai că, bănuiesc eu, Samson (ce nume potrivit, măiculiță!) se pare că și-a trădat Dalilul.

Probabil fiindcă a înțeles că i se poate oricând plăti o excursie într-o valiză (tip Samson-ite).

Și că, după slujba de la cimitir, te mai  întorci destul de greu la slujba de la Primărie.