Am văzut, pe Facebook, o imagine cu un caiet dictando „din vremea mea”. Din alea cu hârtie ce se îngălbenea  sau cu coperți ce se decolorau la soare asemenea hârtiei albastre de învelit.

Recunosc, sunt un nostalgic al vremilor de atunci. Recunosc, amintirea primei zile de școală mă emoționează mult, cam cum îl ating pe un bătrân soldat englez amintirile Indiei.

Visez și acum că mi s-a desprins de pe mânecă numărul matricol, visez cum mințeam că mi-am uitat caietul de teme acasă, îmi amintesc și acum creioanele chinezești a căror radieră o curățam de marginea interioară a băncii, simt și acum, ca prin vis, parfumul primelor gume cu arome atât de mirabile încât îți venea să le guști.

Mă înfioară și acum amintirea primelor zile de septembrie când mama mă ducea să îmi cumpere uniformă și cum ele, uniformele alea, erau fie prea largi, fie prea lungi, fie prea nicicum, de parcă morfologia mea era un perpetuu ratat pronostic anatomic.

Și, ca să nu fiu prea melo, prea dramatic, mă întreb de ce lumea de azi se sperie de uniforma școlară.

În lumea civilizată, uniforma e un locul simbolic al unei apartenențe asumate cu mândrie. Ea nu e nici banală, nici demodată, nici coercitivă.

Mai uniformică decât moda de acum în niciun caz nu e!

Doar că – avansez această ipoteză – o uniformă nu mai dă prilejul unor părinți de a-și exhiba un standard. Pe care copiii îl percep ca pe o fiță. Ca pe o provocare, ca pe o continuă, obraznică și umilitoare subliniere de statut social.

Între cei cu bani și cei fără bani. De aici până la psihologia manelei nu e decât un pas!

Așa că, la ceas de clopoțel, nu mai îmi rămâne decât acest îndemn marxist:

Cocalari din toate școlile, uimiți-ne!