În seara zilei de 22 decembrie 1989 am trecut pe lângă moarte mai aproape decât îmi închipuisem vreodată.
După ce am fost scos, împreună cu Secheșan, Dinu Barbu,, Ion Iancu și Ovidiu Guleș, din tipografie de echipa „Luptătorului bănățean”, în frunte cu Radu Bălan, Teodor Bulza și Ion Stan, am venit acasă.
Mașina mea era deja în evidența unui mic comandament de la Radioul de la stația Cluj (sediul postului), unde se afla un fost elev de-al meu de la Gătaia, nepot al lui Bebe Costinaș.
Pe la ora 21, m-au sunat de acolo să vin pentru a merge la Fabrica de țigări, unde se pare că funcționa un aparat de copiat (xerox, în terminologia vremii) cu care se multiplicau manifeste.
Fusesem în Calea Girocului și am comunicat că voi ajunge la ora 21. Știam că, dacă soldații strigă ceva, trebuie să opresc, să spun parola și să aprind farurile.
Când am ajuns pe strada Argeș, în spatele Radioului, am oprit cuminte în fața casei prietenilor mei Mira și Dorin Popovici, am stins farurile și l-a am așteptat pe căpitanul Pop cu care urma să plec la Fabrica de țigări.
La nici 5 secunde, am auzit un urlet: Stai, parola!
Nu mi-am închipuit că mie îmi erau adresate cuvintele, așa că nu am reacționat, mai ales că vedeam cum, pe trotuar, se scurgea silueta unei femei. Așa că am aprins farurile, după cum fusesem instruit. Numai că soldatul a strigat din nou: Coboară imediat! Mâinile sus!
Singura persoană care putea executa o coborâre, din tot cartierul, eram fix eu. Soldatul era la 5 pași în stânga mea și părea isteric. Așa că am pornit mașina și am apăsat accelerația până în podea.
Am luat curba de la colț (aprox. 30 de metri) fără să văd decât stâlpii de iluminat., și am oprit în fața blocului meu (Tușnad 32) fără să opresc motorul. Am auzit doat niște rafale de mitralieră și am văzut niște scântei în asfalt: cineva trăgea după mine de la colț!
Când am ajuns în apartament, aveam pulsul undeva la 200. Am sorbit rapid o gură plină de răchie și, în clipa următoare, a sunat telefonul. Erau cei de la Radi: se schimbase garda și uitaseră să le anunțe numprul mașinii mele! Necazul era că tinerii soldați credeau că au venit teroriștii, așa că mă rugau să vin, cu mașina, acolo.
Am coborât și am ajuns acolo. Am intrat în curte la Mira și la Dorin să le spun că rafala de mitralieră de la poarta lor îmi fusese mie adresată.
Soldatul care trăsese după mine ( nu în mine!) crezând că sunt terorist, tocmai își terminase stagiul de cules porumbul și nu făcuse nici măcar un minut de instrucție.
A fost singura oară când l-am iubit pe Ceaușescu.