Există un cuvânt care mă calcă pe nervi sistematic: toleranță. „Toleranță” înseamnă, pentru mine, un fel de generozitate seniorială a cuiva pentru cineva care, treacă, meargă, merită ceva atenție. Lui, minoritarului, i se cuvin niște firimituri de la masa îmbelșugată a majoritarului care binevoiește să îi acorde acestuia un fel de sentimente second heart.

Îi prefer cuvântului „toleranță” altele, mult mai banale: normalitate, firesc. Acest firesc constituie un soi de ochelari extrem de igienici: se uită la Om, nu la evreu, maghiar, german, țigan, sârb, catolic, protestant, homosexual. Un fel de lentile ce așază diferența la capătul tuturor lucrurilor care ne unesc, nu la începutul lor.

Iată de ce, pentru mine, Ziua Holocaustului înseamnă nefericitul prilej de a mă întreba, cutremurat, cum oare umanitatea a fost oarbă, surdă și indiferentă la Omul din fiecare evreu? Unde au fost oare cei care trebuiau să înțeleagă și să se cutremure că, odată cu milioanele de oameni-evrei, s-au stins, definitiv, milioane de stele de pe cerul Umanității noastre?

A Umanității creștine, a Umanității laice, culturale,  a celei științifice și a celei nătânge?

În fond, a omului Nimeni care așteaptă, în fiece seară, să adoarmă, sub lumina îndepărtată a astrelor, cu cugetul liniștit.

Îmi pare rău să constat, dar trebuie să vă spun că, de atunci, stelele cerului sunt, pentru acest om, pentru noi adică, tot mai puține.