Transparență/Transcendență – un text din catalogul unei mirabile expoziții Oravitzan – Nemțoi la Viena

Vinerea recentă a adus în peisajul vienez a nouă galerie de artă: FivePlusFineArts, prima galerie privată de artă românescă la Viena. Pentru a o inaugura, Domnul Valetin Tarus i-a invitat pe Silviu Oravitzan și pe Ioan Nemțoi, într-un proiect gândit și curatoriat de Annamaria Altmann. Textul de mai jos face parte din albumul dedicat evenimentului, în germană și engleză, Travelling Lights, în care alături de curator și de subsemnatul, semnează și Laura-Maria Altmann.

 

1. Anamaria Altmann a găsit cu justețe cele două concepte ce definesc creația lui Silviu Oravitzan și Ioan Nemțoi: Transparență și Transcendență.

Pentru Silviu Oravitzan, Trancendența nu înseamnă doar intuiția puternică  unui Dincolo, ci, mai ales, a unui Principiu Creator ce „vorbește”, prin Geometrie, limba de dinaintea Genezei. De fapt, o muzică a Geometriei pe care, pentru a o auzi, e nevoie să te golești de imagini, de zgura cotidianului, într-un veritabil demers spiritiual. În vreme ce arta lui Oravitzan resemnifică, grafic, Cerul Splendorii, al Plenitudinii și Promisiunii, sculpturile lui Ioan Nemțoi descriu — cu Ochiul Inimii — un Cer Coborât, Epifanic, al Forței și Armoniei. Lucrările sale sunt când niște litere meteorice[i] ale Cerului ce pregătesc același moment al Genezei, când ipostaze ale unui foc cosmic misterios, purificator, când „matrici” ale unui necesare ordonări a Haosului. Sigur că această nevoie de a ordona Lumea se exprimă în diverse modalități, dintre care esențiale mi se par a fi, în creația celor doi artiști, tema Centrului și a Luminii. Cu diferențe însă în cazul fiecăruia. În timp ce, la Oravitzan, Centrul este jubilativ, este premisa privirii, este prezența absolută, sursă a Luminii, Nemțoi mi se pare că descrie lumea ca un exil, ca o îndepărtare de Centru, ca un pelerinaj în afara Centrului. Dar un exil fericit, jubalativ, fiindcă Cerul său, asemenea lucrărilor sale din sticlă, își asumă Transparența asemenea unei promisiuni.

Exact în acest interval, al promisiunii, al așteptării, în care cei doi artiști creează și dau sens Artei.

2. Dacă ar fi să exprim cât mai succint raportul dintre transparență și transcendență, poate că aș recurge la o exprimare mai degrabă poetică. Sau care, cum se va vedea, doar pare poetică:

Zeii preferă să se lase ghiciți în umbra unei însorite după-amieze italiene inventate de Giorgio de Chirico.

Am folosit cuvântul „zei” pentru „transcendență” într-un mod nu neapărat exact. Ei, zei — de fapt mitologia — „trădează”, „vulgarizează” semantica cuvântului „transcendență”: mai întâi o fac inteligibilă, apoi o umanizează și, nu în cele din urmă, o aservesc unui scop cu osebire moral. La fel cum face și religiile sau orice sisteme parareligioase mai ales îns pațiul european. De unde am putea conchide că religiosul/parareligiosul nu are o relație neapărat dezinteresată cu Transcendența. Asta fiindcă, fundamental, Transcendentalul este incongnoscibil, infinit, inexprimabil, paradoxal, în afara puterii noastre de judecare secvențială și logică. Într-un anume fel, dacă se poate spune așa, Transcendentul începe acolo unde  se termină „toată înțelegerea” și începe locul intuiției intelective, ambiguității, paradoxului cognitiv, catharsis-ului magic clamat încă de Aristotel. Fiindcă metafizicienii, filosofii și artiștii nu au nevoie de o un marketing al Transcendentalului, de o dogmă fatalmente polemică, de parabole vulgarizatoare sau de o morală coercitivă, sunt înclinat să cred că aceștia sunt, dacă nu mai buni, oricum mai dezinteresați gestionari ai Transcendenței decât de „funcționarii divini”.

De câte ori vine vorba despre această „demascare a Absolutului” (Mihail Avramescu), trimit la viziunea din celebra Yi-King, Cartea transformărilor, unde Transcendentul nu are nume, nu are biografia tulbure a mitologiei grecești sau cine știe ce exigențe, ci este reprezentat de două hipostaze: Perfecţiunea pasivă şi Perfecţiunea activă. Perfecțiunea pasivă, care se nu se lasă cunoscută, este simbolizată printr-o linie continua, iar Perfecțiunea Activă, care se lasă cunoscută, este simbolizată printr-o linie întreruptă. Adică 0 și 1, în exprimarea modernă a ciberneticii.

Revenind la propoziția pe care o propuneam la începutul acestor rânduri, să vedem ce rezultă dincolo de candoarea ei poetică. Mai întâi, că Transcendența și Transparența nu se pot întâlni decât în Lumină. Or, raportul Transcendență-Transparență nu ar putea fi mai bine exemplificat decât de apariția stilului gotic a cărui „inovație” fundamental rămâne vitraliul. Fără lumina ce face din vitralii o carte mută, mutus liber, catedrala ar fi rămas o simplă clădire! (Să nu uităm, punctul de plecare al construcției catedralelor este legat tot de raportul lumină-transcendență: de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, exact la ora amiezii, cu ajutorul unui băț, gnomon, se trasează axele nord-sud, est-vest, cardo și decumanus, ce orientează cu precizie altarul spre Est.)

Și în kabbală și ezoterismul islamic, darul profeției este intim legat de facultatea clarviziunii. Nu este vorba despre darul de a vedea nu în viitor, ci de a penetra opacitatea istoriei cu ochiul minții, de a stră-vedea cele văzute dincolo de epiderma lor tranzitorie. În acest sens, și Chagall, și Paul Claudel, de pildă, conferă transparenței un sens profetic, vizionar, fiindcă nici femeia însărcinată, nici vitele sale cu viței în burtă, nici „marea cu măruntaiele ei de strugure” nu sunt imagini ale unor corpuri transparente din prezentul clipei imanente, ci potențialități, meta-realități ale unei transcendențe mirabile.

Dacă Dumnezeu s-ar privi în oglindă, desigur că argintul s-ar preface în Transparența Sublimă!

 

 


[i] Tema pietrelor celeste este una dintre marile teme ale religiilor revelate, de la Bethel, Graalul sau Kaaba.