Am primit pe telefonul mobil următorul mesaj care, pur și simplu, e un miracol: ”Instiintare: SuperBingo Metropolis va anunta ca in urma extragerii telefonice numarul dumneavoastra de telefon a fost desemnat castigatorul sumei de 50000 RON. Pentru detalii suplimantare apelati operatorii nostrii 0751858674 0751859059. Atentie cod de validare 83272.” Un miracol, fiindcă nu am jucat niciodată la Bingo, fiindcă nu sunt bingot. Așa că nu știu ce să fac. Să nu joc de acum înainte sau să nu joc nici de acum înapoi, așa cum se pare că am făcut. P.S. Am păstrat ”noștrii” fiindcă e vorba de un câștig în scris.

Cei mai mari admiratori ai minorităților din Maghrebul Balcanic – i-am numit pe francezi – au fost singurii europeni care au modificat lunile din calendar și chiar săptămâna. Vă aduceți aminte: Thermidor, Brumar, Pluviose etc. La români, de ieri a început o lună specială care, spre deosebire de altele, are vreo 38 de zile. Durează până la Sfântul Ion, așadar, și, în termeni medicali, ar putea fi numită Luna de Colebil, sau, mai simplu, Colebiluna. Din cauza excesului alimentar, desigur, ce amorțește fierea și exacerbează digestia. Fără luna decembrie din burtă, economia românească ar fi mult mai sprințară.

Arestarea celui mai vârstnic fumător timișorean a avut loc ieri dimineață în jurul orei 5,45, într-o toaletă de marfar casat, în gara Mică o orașului. Se numește Octavian Măhăleanțu, are 87 de ani și este de meserie contabil. După ce, acum 5 ani, Timișoara a devenit primul oraș fără fumat din România și au fost arestați peste 1500 de fumători iar circa 2000 au fost deportați, iată că liderul spiritual al fumătorilor timișoreni a fost arestat. Comisarul de Aer curat al orașului a declarat ziarului nostru că, în acest moment, sunt anchetați membrii familiei, iar strănepotul criminalului, elev în clasa a V-a, este supus testului cu poligraful. Se pare că procesul lui O.M. va fi judecat în regim de urgență pentru ca el să fie executat în Piața Mărășești, în 17 decembrie, când a comisie a Republicii Germano-Franța (fostă U.E.) va veni la Timișoara pentru a sărbători Ziua Europeană a Eliberării de sub Tabagism.

De câteva zile, primesc tot soiul de mesaje pentru a susține campania Timișoara – primul oraș din România fără fumat. Nu e foarte clar de ce campania are atât de mulți partizani. Fiindcă lumea își folosește tot mai puțin rațiunea sau inima? Ori își folosește în exces glanda tiroidă? La ce aderăm atunci când ne pripim să bifăm un Like? La numele Timișoara, la sintagma paranoiacă ”primul oraș din România” sau la disprețul visceral față de cei care, chipurile, nu sunt ca noi? Să ne înțelegem: nu mai sunt fumător de aproape 30 de ani, deci nu fac aici o campanie pro domo! Sincer să fiu, am bila tot mai sensibilă față de tot soiul de proiecte ipocrite și pionierești în care, alături de oameni de bună-credință, bălesc tot felul de impostori, căcănari și gunoaie care,în lipsa unor virtuți sau a unui destin luminos, defilează cu texte din astea ca mărgeluțele pentru indieni. Așadar, țin cu fumătorii, cu maidanezii, cu vicioșii, cu grașii, cu pofticioșii, cu alcoolicii și curvele! Evident, exact doar câtă vreme nu vor să dea lecții, să fie politiceni, jurnaliști sau cine știe ce libidinoși schizofrenici!

”În meseria asta nu e rău să fii uneori porumbel”, își spuse detectivul Rodolfo în timp ce scrijelea cu briceagul în lemnul catolic al unui așezământ franciscan. Era trecut de patru ale după-amiezii și lumina intra în nava bisericii parcă ușor despicată și asimetrică, asemenea unei caligrafii arabe de pe zidurile stațiilor de metrou. De fapt, detectivul Rodolfo nu putea observa acest amănunt – ce se va dovedi important în rezolvarea cazului său – fiindcă privea încordat la ceea ce urma să deseneze cu briceagul pe bancă: litera H cu trei linii orizontale. Nu își putea scoate din minte semnul ăsta tatuat pe care un criminal a ținut morțis să îl bifeze cu o arsură de țigară pe trei cadavre descoperite la mama dracului, în Angsteen, un banal orașel de provincie din Norlisk. Trei victime fără nicio legătură aparentă între ele: ceasornicarul Drill, onorabilul judecător Borviz și ministrantul surdo-mut Sergio Bonaventura. De ce își tatuaseră ei o asemenea literă misterioasă pe umărul stâng și cine le-a dorit moartea? De ce doi aveau litera tatuată pe umărul stâng și doar omul bisericii o avea pe umărul drept, cu o culoare de un verde mâlos? De ce nisipul din clepsidra judecătorului Borviz se scurge cu 3 secunde mai repede decât orice clepsidră din școală?

Carte e un cuvânt frumos, dar, din păcate, tot mai demodat. Etimologic, carte vine din latină unde înseamna ”foaie de papirus pentru scris”. În româna veche, dar și în limbajul popular, carte însemna și ”scrisoare”. Pe vremea lui Caragiale, diminutivul carticică vroia să spună nu doar o carte mică, ci şi un pachet de foițe de țigară. Diminutive la origine sunt și neologismele livret (din francezul livre, carte) sau libret (din italianul libretto, partea scrisă a unei opere muzicale). Dacă o să credeți că un om învățat, erudit, savant, care a citit multe cărți are legatură directă cu nobilul cuvânt cărturar, vă inșelați. ”Cărturar” vine de la neogrecescul hartularios ce înseamnă arhivar. Vă înșelați, de asemenea, dacă presupuneți că expresia ”carte de vizită” are vreo legatură cu cartea de citit. Vine din franceză, unde are sensul de hârtie, carton de dimensiuni mici. O poveste SF scrisă acum vreo 20 de ani își imagina cum oamenii secolului XXII își vor pune plasturi cu marile capodopere ale umanității seara, înainte de culcare, pentru a le visa noaptea. Unde să pui așa semnul de carte?

”Manelele ie viața mea”, citim pe o fotografie ce se dorește a fi neiertătoare cu agramatismul de ghiolban. Numai că, în susul imaginii, stă scris așa : ”Comentarile sunt de prisos!” Aici mă recunosc învins. Fiindcă, realmente, nu știu de unde să iau un ”i” ce lipsește. De la ”noștrii”, poate.

O coincidență aproape onirică a făcut, săptămâna aceasta, ca doi dintre intelectualii pe care îi admir să scrie despre vise: Andrei Pleșu, în Dilema veche, (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/vedenii-vise) și Vladimir Tismăneanu, în România literară (http://tismaneanu.wordpress.com/2011/10/26/despre-materialismul-oniric-lenin-stalin-hrusciov-si-visul-tovarasei-lazurkina/). Sigur că ambele articole sunt de citit și de … visat la ele. Cu ochii închiși, în cazul celui semnat Andrei Pleșu, cu ochii larg deschiși, în cazul celui semnat Vladimir Tismăneanu. Fiindcă, în cel dintâi, e vorba despre libertatea de rătăcire a individului, în timp ce în cel de-al doilea plasează instrumentalitatea visului sub semnul unui fratricid comunist. Profit de prilej și atenționez asupra unei minunat pasaj, dintr-un tratat vechi de 1600 de ani, al lui Synesius: ”Somnul se dăruie tuturor; este un oracol întotdeauna gata, un sfătuitor tăcut care nu dă greș; în aceste mistere de un gen nou, fiecare este, în același timp, preotul și inițiatul.” (Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, p. 227)

Nu sunt un admirator al PSD-ului, dar unii dintre pesediști îmi plac. Dintre ei, acum, Dl. Geoană îmi place și mai mult. Așa, cu tot cu eticheta de ”prostănac” lipită de dl. Iliescu. Înainte de orice, dl. Geoană pare un politician lipsit de glandă tiroidă și cu stăvilar la glandele salivare. Într-un peisaj (sub)uman dominat de flegmă și isterie, Domnia Sa e politicos și nu trage cu ochiul spre gloată, de unde vin icnete admirative la toate mitocăniile și glumițele râncede. După felul în care a fost executat de dl. Ponta, eu, dacă aș fi în pielea dlui Antonescu aș avea un frison. Fiindcă, de ieri, e foarte clar că dl. Ponta nu împarte cu nimeni Puterea.

Aseară, la Muzeul de Artă Timișoara, am vernisat Simpozionul internațional de pictură Gărâna 2011 și BarriqueArt, adică 22 de baricuri transfigurate de 22 de artiști din România. Voi reveni cu imagini. Deocamdată acest text ce prefațează Catalogul Simpozionului. Încep cu o împietate: o tabără de sculptură — un Simpozion — mi se pare că seamănă mai mult cu biserica decât cu o veselă colonie de firi capricioase şi talentate. Spun asta fiindcă biserica, în înţelesul ei spiritual, înseamnă ceva ireperabil în domeniul vizibilului, al palpabilului. Biserica nu este clădirea ce poartă acest nume, ci comunitatea subtilă, reţeaua invizibilă de credinţă ce se stabileşte în interiorul comunităţii ecleziale. Mutatis mutandi – orice tabără de artă, pentru a fi autentică, depăşeşte miza vizibilului şi aşază laolaltă un iureş de stări, idei, valori care dau seama despre ceva unic, sub semnul mirabilului. Aşadar, dincolo de enumerarea ce se află pe afişul taberei de la Gărâna, se ascund o reprezentaţie, un regizor, un scenariu, o scenă, dar şi o serie de spaţii, culise. Dar și gesturi ale unor ritualuri domestice care fac parte tot din rotundul unei asemenea întâlniri, de la micul dejun, prânz, cină, până la paharul de vin. Prin care lumea se poate vedea nu doar mai frumoasă, ci și într-un soi de sepia limpede, așa cum se vede într-o fotografie printr-un pahar de Chardonnay în curtea casei de la Gărâna. Enumerând toate astea, acum îmi dau seama că o tabără de artă e şi o reprezentaţie de teatru ce stă sub zodia clipei, a irepetabilului. Ştiam asta, tot de la Gărâna, unde cu un an înainte participam exact în acelaşi loc, la Casa Herczeg, la aducerea lucrărilor de către participanţii de atunci ai taberei de sculptură. Povestite, filmate, repetate, lucrurile par, şi atunci, ca şi acum, sub semnul anecdoticului. Al unui anecdotic în care protagoniştii sunt nume, fără îndoială, importante ale artelor plastice româneşti şi de pe alte meridiane. Ceea ce contează mai întâi în acest exerciţiu de bucurie este, înainte de toate, trăirea, aerul, atmosfera, râsul, povestitul, muzica, ascultatul, clinchetul lucrurilor mărunte. Toate acestea dintr-un motiv extrem de simplu: să poți spune, peste ani sau peste puțină vreme, că și tu ai fost acolo, că ai fost parte a acestui Spectacol. Despre un Spectacol, așadar, va fi vorba aici. 1. Regizorul – Andrei (Andy) Herczeg. Înalt, masiv, convertit de câţiva ani la „religia dionisiacă”, ceea ce în civilie, s-ar numi pasionat de vinuri. Om de gust. Şi, cum nici un rafinament nu vine singur, cade în patima frumosului artistic în debutul unei locuiri în, probabil, cea mai frumoasă casă din Timişoara construită pentru Delia şi el de către arhitectul Radu Mihăilescu. Pe parcursul taberei — producător, regizor, bucătar, oenolog, discret panonizant, luminist. 2. ScenariulIniţial, scriptul Simpozionului este compus de mai vechii prieteni ai lui Andy, Ştefan Călărăşanu şi Cristi Sida. O seară prelungă în compania unui vin excelent — un pleonasm în cazul lui Andy — schiţează prima distribuţie a Simpozionului care, însă, a doua zi, nu va fi recunoscută în întregime de propunători. Discuţiile se reiau şi se cade de acord asupra unei componenţe în următoarea configuraţie, ce descrie chiar: 3. Distribuţia: Adrian Chira, Csatlos Levente, Gopal Dagnogo, Koteles Robert, Ştefan Pelmuş, Mihai Perca, Cristian Sida. După cum se vede, o configuraţie eclectică, nu numai geografic, ci şi stilistic: Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Bistrița, Timişoara, Paris. Distribuţia mai are încă două surprize, în ceea ce priveşte rolurile noi asumate de doi dintre artiştii protagonişti. Şi Gopal, şi Mihai Perca se descoperă în partituri vizuale diferite faţă de ce ei performaseră până atunci. Francezul părăseşte hiperealismul în care excelează pentru un rol figurativ agresiv în care trăirile semiextatice ce descriu, cu fidelitate, fragmente din experienţele sale din cadrul taberei. Mihai Perca, unul dintre cele mai interesante nume ale postmodernismului românesc, iese şi el din formula care l-a consacrat, explorând nu doar subtile înfruntări primordiale între culori, ci mai ales experimentând un gestualism rafinat şi o puternică exacerbare a culorii în sine, fără nici un fel de epic, fără nici un fel de referenţialitate în afara înfruntării cromatice. Ceilalţi artişti — înţelegând prin “ceilalţi” tabăra celor fideli propriului brand — descriu într-o netulburată armonie, avatarurile unor creatori ce preferă să îşi nuanţeze subtil marca stilistică. Ştefan Pelmuş, de pildă, revizitează imperturbabil, cu aceeaşi stranie reverie, lumea sa misterioasă şi magică. O lume la intersecţia dintre cine ştie ce misterioase erezii spirituale, pe de-o parte, şi erezii iconice, ale semnelor, în care singura logică e dată de legile inefabile ale coerenţei artistice. Aceeaşi senzaţie de bucuros déjà-vu ne vine şi în lucrările lui Robert Koteles, al cărui subtil mariaj dintre structurile geometrice şi culoare-culori descriu parcă o lume din viitor, SF, epurată din inutilul balast al sentimentului şi derizoriului. Pictura lui Levente Csatlos e una a intervalului. E plasată mereu între nostalgia edenică a centrului şi nelinişte, între armonie şi dezechilibru, între melancolie şi solaritate. Lucrările sale par ivite din imaginaţia unui artist fotograf ce decupează fragmente dintr-un întreg cosmos, misterios, viu şi coeziv. Asemenea tuturor celor care îşi imaginează culoarea ca fiind un mustang nărăvaş, Adrian Chira se poartă cu ea fix aşa cum se comportă un călăreţ de rodeo. Culorile sale au o gestualitate puternică, au dinamică, nervozitate şi stau sub semnul unei precarităţi neliniştitoare. E o ploaie de stări, semne, spaţii, intervenţii ce descriu parcă efectul unui rodeo vizual în care artistul nu are voie să stea în fața șevaletului mai mult de câteva clipe. În fine, Cristi Sida ar putea fi situat la mijloc, între cele două tabere, fiindcă figurările sale tensionate de un expresionism al autobiograficului fac parcă un pas înainte şi dobândesc un soi de excrescenţe, de rugozităţi, depăşind astfel dicotomiile cromatice cu care ne obişnuise până acum. Cristi Sida e un gnostic ce pictează, în fapt, sufletul într-un soi de oglindă negativă. Cea a trupului. 4. Decorul: O casă, semnată de același Radu Mihăilescu, sub formă de navă, cu dormitoarele la parter și o ”punte” sufragerie de unde munții se văd la fel de frumos și pentru artiști, și pentru laici. O curte ce descrie, la rându-i, un val. Când ajung la Gărâna, înaintea vernisajului de duminică, pânzele artiștilor sunt întinse în curte. Sprijină casa ca și cum Frumosul sprijină Lumea. Stau printre ele, cu aparatul foto în mână și vorbesc cu mine în șoaptă. Unele lucrări fac parte din peisaj, altele sunt ca niște meteoriți. Unele descriu, altele implică. Unele se miră, altele explică. Toate sunt vii și respiră. Artă modernă seamănă adesea cu iarba. Ca să o înțelegi, nu e rău să te lași cotropit de ea. Marcel Tolcea Directorul Muzeului de Artă Timișoara P.S. Pentru ca istoria să nu rețină alt nume, vreau să menționez că am fost Responsabil cu Coloana sonoră și DJ al Simpozionului.